Jupiter în Rac. Azi-noapte, la 00:02 ora României, Jupiter, planeta abundenţei şi a expansiunii, a intrat în Rac unde urmează să petreacă următoarele 12 luni. Cunoscută drept Marele Benefic şi cea mai mare planetă a sistemului solar, Jupiter e asociată cu norocul, cu adevărul şi înţelepciunea. Aidoma unui catalizator de creştere, el acţionează ca o lupă ce exacerbează energia oricărei planete sau al oricărui punct pe care îl traversează. 

Ultima oară când Jupiter s-a aflat în Rac a fost în 2013-2014 şi de aceea, pot apărea teme sau situaţii trăite în acea perioadă sau similare, în special cele legate de autenticitatea emoţiilor noastre, despre dezvoltarea noastră din punct de vedere emoţional sau despre confruntarea adevărului şi dobândirea unei noi perspective (poate chiar una optimistă) privind trecutul şi rănile noastre emoţionale. Prin ingresul său în Rac, Jupiter face conjuncţie cu Mercur şi cuadratează Neptun şi (recent intrat) Saturn în Berbec. Acest aspect tensionat amplifică nevoia de adevăr, de a spune lucrurilor pe nume, de a îndrăzni să ne aratăm în toată vulnerabilitatea, să ne mărturisim emoţiile cu autenticitate şi curaj sau să le sublimăm exprimându-le prin creativitate şi artă.

În Rac, Jupiter se află în poziţie de exaltare, iar acest tranzit vizează în special pe cei cu planete personale în zodiile cardinale: Berbec, Rac, Balanţă şi Capricorn. Racul e guvernat de Lună, iar de astăzi Luna se află în Săgetător, punctul culminant fiind Luna plină în aceeaşi zodie, care are loc mâine, 11 iunie.

Luna plină ne aşează, în genere, cu picioarele în două luntre (atât în conştient, cât şi în inconştient) şi aduce revelaţii, conştientizări şi mai multă claritate. E momentul perfect pentru a ne elibera de lucruri, de obiceiuri, gânduri şi emoţii (inclusiv oameni) care nu ne mai servesc. Între Luna in Săgetător şi Jupiter în Rac are loc o recepţie mutuală, fiecare planeta aflându-se în domiciliul celeilalte planete, recepţia mutuală fiind asemuită cu o mutaţie genetică care îmbină atributele zodiilor şi energiile armonioase ale planetelor, creând astfel o nouă simbioză arhetipală, extrem de favorabilă. Această simbioză ne provoacă să ne explorăm acele emoţii ascunse sau reprimate, să aducem inconştientul în conştient, lăsând înţelepciunea interioară să ne ghideze propriul catharsis. Ne invită să ne familiarizăm cu străinul din noi.

Marele Tată-Şarpe. Energia acestor evenimente e surprinsă foarte bine în “Eroul cu o mie de chipuri” al lui Joseph Campbell, unde acesta detaliază ritualul unui trib australian, al Marelui Tată-Şarpe. La pubertate, băieţii trec printr-o ceremonie iniţiatică prin care sunt circumcişi, pentru a marca astfel tranziţia către maturitate. Aceştia sunt închişi într-o zonă sacră în care au voie numai bărbaţii şi unde “Marele Tată-Şarpe” vine să îşi revendice preţul trecerii acestui prag, şi anume prepuţul băieţilor.  Mitul conform căruia Marele Tată-Şarpe vine să îi înghită e considerat adevăr, iar frica simţită de către cel iniţiat atinge cote maxime. 

Tatăl personifică rolul negativ, răpind tânărul de la sânul paradisiac al mamei. De aici, dorinţa de a distruge tatăl se va transforma într-o dorinţă de a porni la război. În tot acest timp, mamele şi bunicile îşi jelesc tinerii, bocetul lor acţionând ca un soi de protecţie energetică, iar apariţia mamelor protectoare fondează un nou paradis. Scopul suprem al acestui ritual e de a rupe cordonul ombilical şi de a elibera tinerii de dependenţa maternă, confruntându-se cu arhetipul patern pentru a se individua. Practic, “bătrânii comunităţii se protejează de fiii lor aflaţi in creştere prin magia psihologică a ceremonialurilor totemice”.

Campbell punctează însă, un lucru extrem de important: această iniţiere de anihilare a eului e o iniţiere parţială. Cel iniţiat în loc să se dedice purificării propriului sinelui, va începe să se dedice societăţii, iar acel moment va marca “divorţul dramatic al celor două principii ale iubirii şi urii, pe care paginile istoriei îl ilustrează cu atâta generozitate”. Paradisul nou instaurat nu include străinii, agresivitatea fiind proiectată apoi în exterior. Tot ceea ce reprezintă binele e atribuit spaţiului familiar, în timp ce răul e redistribuit către cei din afara tribului. Pentru cel iniţiat, “legile cetăţii lui Dumnezeu se aplică doar membrilor propriului grup (trib, comunitate religioasă, naţiune, clasă sau orice altceva), în timp ce focul unui război sfânt perpetuu este asmuţit asupra oricărui popor necircumcis, barbar, păgân, aborigen sau străin care se întâmplă să se afle în ipostaza de vecin.”

Că tot vorbim despre străini, eu dintotdeauna m-am simţit străină. Deşi am ascendentul în Scorpion, mai mult de ¾ din casa întâi (casa identităţii) e în zodia Săgetătorului, iar Saturnul în Săgetător mi-a adus multe lecţii despre străinătate, dogmă, adevăr şi religie. Chiar acum, în timp ce scriu, Luna în Săgetător îmi trece peste Luna progresată, urmând ca mâine să îmi traverseze Saturnul natal. Mereu m-am simţit străină, însă niciodată nu m-am gândit la străinul din mine până nu am cunoscut-o pe Maisa.

Maisa. Octombrie 2022. Mă urc în metroul aflat în staţionare. Ce bine ca l-am prins! Am o stare de bine, de bucurie interioară, de recunostinţă – emoţie pe care nu am mai simţit-o de mult, mult timp. Azi şi mâine am cel de-al doilea modul din formarea în psihoterapie la care m-am înscris în vară. Pe ultima sută de metri, chiar înainte de închiderea uşilor, îşi fac loc o mămică împreună cu fetiţa ei. Mama e încărcată cu mai multe pungi de plastic, iar cea mica îşi face loc pe scaunul din fata mea, păstrându-i mamei un loc lângă ea. Nu are stare şi sare de pe un scaun pe celălalt. Mama îi spune să se hotărască şi să se aşeze odată undeva. Această frumuseţe de fetiţă cu tenul măsliniu şi părul ca abanosul mă priveşte şi-mi zâmbeşte cu gura până la urechi. Se aşează pe locul liber de lângă mine. Mă uit la ea şi mă văd pe mine mică. Parcă nu demult eu eram cea care dansa, fluturându-mi fusta de blugi abia cumpărată din magazinul Cocor şi care fredona “Lambada” fără nicio reţinere sub privirile încruntate ale unei străine doamne din tramvai. În zadar încerca mama să mă potolească. Eram aşa bucuroasă!

O întreb cum o cheamă şi cu ochii ei negri şi pătrunzători îmi răspunde scurt: Maisa. O complimentez şi îi spun că am şi eu un băieţel. Fetiţa prinde încredere în mine şi îmi poveşteşte cu repeziciune că e pe jumătate româncă, pe jumătate algeriancă, ca îi place mult Algeria, ca e în clasa pregătitoare şi că nu ii place la şcoală pentru că profesoara de religie se opune ca ea să participle la orele ei, dat fiind că-i musulmancă. Mi se strânge stomacul la gândul că unei fetiţe aşa drăgălaşe i se inoculează atât de devreme ideea că e străină, că e diferită şi că nu aparţine. Mă gândesc apoi cât de norocoasă am fost ca am avut-o pe doamna Flori ca profesoară de religie. O femeie care nu a făcut niciodată diferenţe între copii, nici cu cei de etnie romă. O iubeam toţi, o respectam toţi. O femeie care nu numai că m-a făcut să cred în Dumnezeu, ea m-a făcut să-L simt.

Povestea Maisei mi-a amintit de finalul unei nuvele de-ale lui Panait Istrati, “Kir Nicola”. Nu degeaba spuneam că Istrati a fost lectura obligatorie în casa noastră. Scriitorul supranumit “omul revoltat şi artistul vagabond” a evocat în operele sale subiecte grele, chiar dintre cele mai tabu. Tata le considera educative. Kir Nicola, un plăcintar albanez din mahalaua Brăilei, sumarizează aversiunea oamenilor asupra străinilor într-un mod splendid: Iată care este durerea mea! Pentru prieteni, sunt de cele mai multe ori o gâscă bună de jumulit. Pentru cei de la cazarmă, o vacă de muls. Pentru mahala, “un albanez ticălos”! Pentru biata mea Zincuţa, o “naţie spurcată”.  Şi eu aş vrea să fiu un frate pentru toată lumea, dar nimeni nu mă vrea. Nimeni nu vrea să ajute un om, care s-a născut bun, să rămână bun şi, cu atât mai puţin, nu-l ajută să devie, atunci când n-a avut norocul să se nască, bun.

Suntem pe peronul de la Piata Victoriei. Eu aştept metroul către Stefan cel Mare, ea şi mămica ei pe cel de Basarab. Vorbim ca şi cand ne cunoaştem dintotdeauna. Mă simt atât de conectată de aceasta micuţă şi mă întreb ce aş putea să fac eu pentru copilul ăsta frumos pe care numai Dumnezeu stie de ce mi l-a adus în cale. Se aude venind metroul şi îi mărturisesc că a fost o bucurie să o cunosc! Mă urc în metrou şi îi flutur din mână “La revedere!”. Se închid uşile, iar micuţa străină îmi lasă poate una dintre cele mai frumoase amintiri: cu mâinile ei micuţe îmi face o inimioară. Îmi dau lacrimile şi acum gândindu-mă câtă iubire stă in pieptul unei micuţe străine. Şi cu câtă iubire a oglindit ea străinul din mine. Micuţa străină a eliberat cu înţelepciune şi iubire Marele Străin personal.