Berbecul. Sâmbătă, 25 mai 2025, Saturn va intra în zodia Berbecului, alăturându-i-se lui Neptun, şi oferindu-ne totodată un prim preview al lecţiilor acestui tranzit.

Saturn, cunoscut drept procurorul zodiacului, dar şi simbol al karmei, e una dintre cele mai temute planete, întrucât verifică dacă atributele zodiei în care se află la acel moment sunt învăţate, asumate, mature şi sunt folosite cu responsabilitate şi în mod echilibrat.

Pe 1 septembrie, Saturn va retrograda înapoi în Peşti, unde a petrecut ultimii 2 ani şi unde a testat spiritualitatea, creativitatea artistică, gradul de credinţă, puterea de abandonare (surrender), compasiunea, capacitatea de manifestare a visurilor şi abilităţile de clarviziune. În afară de cele menţionate anterior, prin natura sa sobră, în cazul în care atributele nu au fost integrate corespunzător, e foarte posibil ca Saturn să fi adus lecţii despre iluzii şi deziluzii, singurătate şi izolare, vicii sau chiar boli mentale.

Ingresul iniţial al lui Saturn în Berbec, aflat în poziţie de cădere, reprezintă un sneak-peek al testelor şi lecţiilor despre sine, despre identitate, despre voinţa, independenţa, autonomie, asertivitate, acţiune, voinţa, curaj, pionierat, onestitate, masculinitate şi lista poate continua. În ceea ce priveşte umbra aferentă acestei poziţii, pot apărea teme legate de impulsivitate, furie, agresivitate sau somatizări la nivelul capului (oasele craniene, precum şi fata sau podoaba capilară), al creierului (şi glanda pineală) sau al maxilarului superior (inclusiv dinţii).

Conjuncţia Saturn-Neptun în Berbec îmi aminteşte de o secvenţă din Matrix în care băieţelul îi spune lui Neo să nu încerce să îndoaie lingura, pentru că e imposibil. În loc de asta, îi sugerează să încerce să vadă adevărul şi anume că lingura nu există. Şi atunci va vedea că nu lingura e cea care se “îndoaie”, ci el însuşi. Şi fix in acel moment se îndoaie lingura. (n.r. “Do not try and bend the spoon. That’s impossible. Instead, only try to realize the truth. There is no spoon. Then you’ll see that it is not the spoon that bends, it is only yourself”). Citisem ceva similar cu ani în urmă în “Cartea albă” a lui Ramtha: Adevărul e crucificat între două iluzii de contradicţie aparentă. (n.r. “The truth is often crucified between two thieves of apparent contradiction”).

Cum alfel aş putea onora acest tranzit decât printr-o mărturisire personală şi cât se poate de sinceră?

Poarta mea de intrare în această lume a fost un Berbec. Naşterea mea avea să curme copilăria mamei mele. Ne legau multe (de la ea am primit darul veseliei) şi ne despărţeau şi mai multe, inclusiv o întoarcere a nodurilor lunare de unde am primit pecetea de copil karmic. Curios cum venisem pe lume dintr-un Berbec şi un Rac, eu însămi fiind tot semn cardinal! Şi cum inclusiv bunicii mamei erau semne cardinale. Prietena mea cea mai buna din copilărie, prietena mea de la tinereţe, ba chiar prietena mea de la bătrâneţe, toate semne cardinale. Ani mai târziu, aveam să mă căsătoresc tot cu un…aţi prins ideea. Părea că mă urmăreau semnele cardinale, însă nimeni nu lăsase o amprentă mai puternică asupra mea decât Berbecii. Pentru o Balanţă, lecţiile pe care mi le predau Berbecii păreau abstracte, erau greu de acceptat şi deseori, la finalul lor declaram istovită că “totul e o iluzie”.

Beleaua. De la îmbolnăvirea tatei, am lucrat foarte mult cu mine. Prinsă în planul material, adesea uitam că cele mai importante chei ale vindecării (sau linguri) erau oamenii din jurul nostru. Eram în perioada în care abia primisem diagnosticului şi managera mea de atunci m-a privit in ochi şi mi-a zis lipsită de empatie “Ce norocoasă eşti că ai jobul asta, că în felul acesta poţi să nu te mai gândeşti la taică-tu.” Mi-am proiectat în femeia aia toată agresivitatea, toată ruşinea, toată dualitatea şi tot narcisismul. Dar ea îmi arăta fix empatia şi agresivitatea pe care mi le ofeream eu mie. Şi până nu am acceptat acele părţi din mine, nu am învăţat ce e iubirea de sine.

Anul trecut, în apropierea eclipsei de Luna în Peşti am avut modulul dedicat “Umbrei, arhetipurilor şi ritualului în Psihoterapia Integrativă”. De săptămâni bune, proiectasem pe terapeuta mea un strop de mândrie şi în terapia avută înainte de modul, încercam să îmi fac curaj să-i mărturisesc acest lucru. Ştiam că ceea ce proiectez în ea e de fapt în mine. Da, tema mândriei nu îmi era străină, era una dintre subpersonalităţile descoperite în cadrul de lucru cu măştile personale. Pe una dintre ele, de-un alb strălucitor cu auriu o botezasem “Luceafărul”. Printre altele, descoperisem Tristeţea (poreclită sugestiv “Paparuda” – despre cine vă spuneam eu că-şi dansează tristeţea?) şi Creativitatea (“Rainbow” –curcubeul de la capătul tristeţii mele).

La primul cadru al modulului, mi-am aţintit privirea spre Narcisa: “Azi trebuie să lucrăm împreună”. Nu ştiam de ce, nu ştiam de unde venise imboldul, ştiam doar că trebuie făcut. Autodezvăluirile au curs cu uşurinţă între mine şi Narcisa: ne-am mărturisit reciproc cât suntem de obosite. Nu ne aminteam niciuna cum e să fii odihnit, eram continuu prinse în rollercoasterul vieţii, mereu susţinând pe ceilalţi. Veşnic ţintind către următorul obiectiv, făcând slalom între nevoile noastre şi ale celorlalţi. Poposeam rareori, abia când nevoile celorlalţi erau împlinite.

I-am povestit că urmează să-mi iau un an sabatic convinsă fiind că am fugit de mine muncindu-mă până la epuizare. Am realizat că schimbul biochimic din perioada intrauterină încă îmi sabota existenţa. Munceam din greu şi mă transformasem în salvator pentru a-mi valida existenţa. Deşi nu a verbalizat niciodată asta, mi-a zis că dintotdeauna şi-a dorit să-şi ia liber o perioadă de timp. Că mereu s-au ivit alte situaţii ce au împiedicat ca lucrul ăsta să se înfăptuiască. Ce-i drept, eu mereu o vedeam pe Narcisa debordând de feminitate, părea că pentru ea lucrurile curg, vin, se aşează. Părea că ştie să primească şi să fie. Gesturile ei de zână diafană erau în contrast cu felul meu de a fi (sau aşa cum mă vedeam eu), şi anume un băieţel deghizat în fată. Deşi îmi vedea şi latura feminină, mi-a recunoscut că şi ea mă simţea ca pe un spiriduş ghiduşel, vesel şi plin de viaţă. Vedea în mine un copil liber şi uitase ultimul moment în care îi dăduse voie băieţelului ei interior să se joace. 

Leacul. În schimbul nostru onest am primit cel mai de preţ dar. Tânjisem atâţia ani să ajung la nivelul Narcisei de feminitate până la întrebarea ce m-a lovit în vintrele plexului solar: “În încercarea ta de a-ţi activa partea feminină, nu simţi că ţi s-a stins băieţelul?”. Aproapre că am ţipat zicând “Nu! Eu nu vreau ca băieţelul meu să se stingă niciodată! Şi dacă ăsta e preţul pe care ar trebui să îl plătesc pentru feminitate, aleg să rămân băieţel. Vesel, plin de viaţă, liber!

Zâmbeam tâmp gândindu-mă ce oglindă îmi era Narcisa, când deodată m-a trăznit gândul ca noi de fapt nu ne oglindeam, noi eram în completare. Eram Anima şi Animus. Eram ying şi yang, masculinitate în feminitate şi feminitate în masculinitate. Şi ce poezie făceau numele noastre: eram iubire de sine (Narcisa) şi iubirea de oameni (Alina)! Niciuna dintre noi nu ştia unde începe iubirea de sine şi unde se termină iubirea de oameni sau viceversa, iar inconştientul colectiv ne cerea să fim catalizator una pentru cealaltă.  

I-am povestit terapeutei despre cadrul cu Narcisa şi despre faptul că realizasem că pentru a te smeri, îţi trebuie un strop de mândrie. Nu ai cum să cunoşti smerenia, fără să fi fost mai întâi mândru. Mândria e punct de plecare. Dar vorbele ei de vindecare au răsunat ca un clopot: “Aşa e,  îţi trebuie mândrie pentru a te smeri. Dar nu un strop! Îţi trebuie MULTĂ mândrie pentru a te smeri. Trebuie să cazi din înaltul cerului pentru a te sparge în nimic.” Ha, întocmai unui Luceafăr!

Adevărul gol-goluţ. Ei bine, opusul mândriei nu e smerenia. Opusul mândriei, cât şi al smereniei e ruşinea. Dacă mândria e trăirea în ego prin prea multă iubire de sine, iar smerenia e lepădare de sine prin iubirea de ceilalţi, ruşinea e o iluzie ce le anihilează pe amândouă. Dumnezeu (şi implicit, Saturn) nu te vrea nici mândru, nici smerit. Şi în niciun caz nu te vrea măcinat de dispreţul ruşinii. Dumnezeu te vrea pe calea de mijloc. Şi ştii cum arată calea de mijloc?

E-un fel de Sfântu Gheorghe, doar că în loc de Dunăre şi Marea Neagră, se contopeşte iubirea de ceilalţi cu iubirea de sine. E-un câmp unde aleargă liberi caii sălbatici de la Letea. E o mărturisire a propriei umbre în faţa unor necunoscuţi. E vindecarea copilului interior prin înţelepciunea de apoi a eremitului. E penumbra într-un vortex de lumina, e-un adevăr care eliberează. Şi azi, eliberată de adevărul că îţi trebuie multă mândrie ca să te smereşti, îmi dau voie să fiu mândră din toţi rărunchii, ştiind că mâine oricum viaţa mă va smeri!

Tu ce adevăr porţi cu tine?