În luna februarie am experimentat unele dintre cele mai importante evenimente ale anului: pe 14 februarie, Saturn şi-a făcut ingresul final în Berbec, pe 17 februarie am avut prima eclipsă de Soare în Vărsător (care deschide ciclul axei Leu-Vărsător), iar pe 20 februarie Saturn şi Neptun s-au întâlnit pentru prima oară în istorie la grad 0, în zodia Berbecului. Pe 3 martie vom avea o altă eclipsă totală de lună, în Fecioară, denumită popular şi Luna Sângerie (datorită nuanţei roşiatice), cea din urmă eclipsă de pe axa Fecioară-Peşti. Temele axei sine-colectiv se suprapun cu temele axei spiritual-material pentru încă 4-5 luni, când nodurile vor intra pentru 18 luni pe axa Leu-Vărsător. Lunile următoare sunt un fel de curăţare finală ce ne impulsionează să integrăm lecţiile ciclului Fecioară-Peşti. Înainte de a intra pe axa sine-colectiv sau cum îmi place mie s-o numesc axa copilului interior-inconştientului colectiv, ne vor fi testate intuiţia, spiritualitatea şi sensul, atât cel semantic, cât şi cel existenţial (Freddie Mercury cântând în fundal Does anybody know what we are living fooooor?). Vom lăsa pe seama sorţii tot ceea ce va avea să se întâmple? Sau ne vom asuma propria contribuţie în evenimentele ce au loc acum în lume?

Scufiţa Roşie. Aceste evenimente astrologice m-au dus cu gândul la un moment din copilărie, când aveam 5-6 ani, în care tata şi doamna Petre m-au găsit în spatele fermei împărţind o ciocolată cu dobermanul ei fioros. Mi-o imaginez pe fetiţa care a îmblânzit fiara de care se temea întreaga zonă. Ce nu ştiam atunci e că eu sunt Manifestor şi că am o aură închisă (şi respingătoare, energia mea fiind mai puţin penetrabilă de către cei din jur), iar animalele (în special câinii) percep acest lucru ca autoritate.

La finalul aceluiaşi an de grădiniţă, doamna educatoare ne-a anunţat ce roluri vom juca în piesa pregătită pentru serbare, “Scufiţa Roşie”. Deşi ştiam că nu eram pe placul doamnei (concluzie venită din faptul că mă trăgea de moţ şi îmi spunea să tac mai mereu), speram din tot sufletul ca eu să fiu cea aleasă să joc rolul principal. Şi nu, nu am fost eu, ci una dintre colegele mele care, de altfel, a şi fost îndemnată să îşi cumpere o rochiţă roşie pentru eveniment. Colac peste pupăză, nu fusesem aleasă să joc niciun rol (cumva o reconfirmare a faptului ca nu eram în graţiile doamnei), iar poezia mea, deşi eram genul de copil care putea memora poeziile tuturor copiilor, era una foarte scurtă. Am plecat bosumflată acasă şi i-am povestit mamei că mi-am dorit mult ca eu să fiu Scufiţa. Mama m-a îmbunat, ca de obicei, cu pupatul mânuţelor pe care le numea pernuţe şi cu ceva dulce.

A doua zi, fetiţa care fusese distribuită în rolul Scufiţei s-a dus la doamna educatoare şi i-a mărturisit că nu va putea să joace rolul acesteia, pentru că părinţii ei nu îşi permit să cumpere o rochiţă roşie (la acel moment îşi construiau casa şi toţi banii erau investiţi în asta). Atât mi-a trebuit! Am văzut oportunitatea şi fără să stau pe gânduri, m-am apropiat de doamna educatoare şi i-am zis că vreau ca eu să fiu Scufiţa Roşie. Mă așteptam să fie mai greu de atât, însă educatoarea a acceptat cu foarte mare rapiditate şi uite aşa, fără ca măcar să validez cu ai mei acasă dacă au bani sau ba pentru rochiţă, mi-am îndeplinit dorinţa.

Mă gândesc acum, peste ani, la ambele fetiţe: la cea care a fost de drept aleasă pentru rol, şi care, în loc să se bucure de reuşită, a trebuit să înţeleagă ca o fetiţă mare că părinţii nu au posibilitatea de a o susţine financiar, dar şi la mine, acea fetiţă care îşi dorea atât de mult să fie Scufiţă, că nu vedea niciun alt impediment în a lua cu propriile mâini ceea ce ea credea că merită, că i se cuvine. Chiar dacă nu o nominalizase nimeni, ea a ştiut ce vrea, aşa că a luat acţiuni clare în direcţia aia. Chiar dacă nu fusese cea dintâi aleasă, s-a bucurat de aceasta sincronicitate, fiind un fel de reconfirmare divină că rolul Scufiţei fusese al ei de drept.  

Gustul amar al succesului. 15 ani mai târziu, într-un alt context, tot academic, am avut o situaţie similară. Era ultimul an de facultate, iar la festivitatea de final de an urmau să premieze şefii de promoţie. Munceam part-time şi asta îmi afectase media pe primul semestru, însă cu rezultatele obţinute în ultima sesiune, îl depăşisem cu câteva sutimi pe competitorul meu principal, Ionuţ. Înainte de festivitate, am auzit că Ionuţ va fi cel premiat cu titlul şi onorurile de Şef de promoţie, deoarece calculul lua în considerare mediile pe ultimii 3 ani jumătate şi nu pe toţi 4 (pentru că rezultatele ultimei sesiuni nu fuseseră încă centralizate). Nedreptatea era atât de mare şi motivul de a nu îmi lua ceea ce mi se cuvine fusese atât de stupid, încât nu am închis un ochi toată noaptea.

Eram atât de furioasă pe sistem, pe viaţă, pe toţi anii în care învăţasem şi muncisem ca un câine. Nu înţelegeam ce trebuia să învăţ din asta. Să mă smeresc? Să înţeleg că de fapt nu meritam acel titlu? Furia era atât de mare încât m-a împins să fac ceva ce nu aş fi făcut în mod normal: m-am dus la conducerea facultăţii pentru a-mi spune punctul de vedere şi pentru a vorbi despre acea situaţie nedreaptă. Îmi amintesc şi acum, cum gâtuită de emoţii, nu m-am lăsat până nu am ajuns să vorbesc cu două dintre cele mai influente doamne din facultate şi cum doamna prorector îmi spunea că “aşa au fost calculele făcute mereu”, că îmi înţelege supărarea, dar că nu pot schimba data festivităţii şi nici nu pot să nu facă premierea. Nu m-am lăsat până nu am agreat cu ele că, pentru primul an în istoria facultăţii, şefii de promoţie să nu fie premiaţi în cadrul festivităţii. Mi se părea un compromis acceptabil. Am câştigat lupta, dar gustul victoriei a fost atât de amar. Şi toate astea pentru o medalie kitschoasă care acum zace undeva într-un sertar şi un supliment de diploma care menţionează “1 din XX absolvenţi” pe care nu l-a mai văzut nimeni, niciodată în afară de mine.

Adevărul este că nu fusese niciodată despre titluri şi onoruri, ci despre ceea ce merit. Gustul amar venea din faptul că eu voiam să fiu văzută, sărbătorită, lăudată pentru ceea ce sunt şi nu să îmi negociez mereu aceste drepturi divine. Aici se amărea gustul dulce al succesului.

Identificasem de mult timp comportamentul voluntar prin care luptam pentru drepturile mele, prin care (re)negociam ceea ce era dintotdeauna al meu, prin care îmi spuneam adevărul, oricât de greu îmi era să fac asta. Ceva din mine voia să se lupte. Ceva din mine cerea ca lucrurile simple să se complice. Ceva din mine nu aparţinea. Ceva din mine credea că nu merită să se bucure. Ceva din mine cerea să se recreeze schimbul biochimic din pântec prin care simţeam că nu sunt dorită şi deci, trebuia să îmi câştig dreptul de a trăi. Ceva din mine atrăgea lupul fioros deghizat în bunica pe care voia să o înghită pentru a avea (din nou) un pântec de unde să evadeze. Ceva din mine era mama cea fricoasă care nu îmi dădea voie să vorbesc cu străinii. Ceva din mine era lupul fioros care profita de naivitatea şi bunăvoinţa Scufiţei. Ceva din mine era vânătorul salvator care în loc să-şi vadă de treabă, salvează bunici şi fetiţe tăind pântecul lupului. 

Trecerea anilor m-a făcut să înţeleg un singur lucru: cu cât fug mai tare de pântec, cu atât eu de pântec m-apropii. Şi cu cât nu-mi ascult propriul cântec, cu atât mi se închid iarăşi ochii.

Tigrii furiei şi armăsarii educaţiei. Anul trecut am citit o carte al cărei titlu m-a atras încă din primul moment: “Poartă-ţi plugul peste oasele morţilor”. Autoarea, de origine poloneză, cu studii în domeniul psihologiei, ce a câştigat premiul Nobel pentru Literatură, a ales titlul cărţii inspirată fiind de unul dintre versurile lui William Blake (n. “Drive your own plough over the bones of the dead”). Personajul principal e o doamnă excentrică de vârsta a doua, pasionată de astrologie, care îşi petrece timpul traducând operele lui Blake şi care, prin acţiunile ei de justiţiar nonconformist te forţează să vezi binele şi răul într-o nouă lumină. Tot plotul se petrece într-un sat polonez de la graniţa cu Cehia unde au loc o serie de decese care mai de care mai misterioase. Dialogul interior al doamnei Janina, pe care am etichetat-o drept “dilie” încă din primele pagini citite, mi-a pus în perspectivă tot ceea ce ştiam despre furie. Citatul (tot de la Blake) preferat din carte şi pe care l-am împărtăşit şi cu cunoscuţi mei te zdruncină din temelii: “Tigrii furiei sunt mai înţelepţi decât armăsarii educaţiei”.

Deşi doamna Janina îşi ucide cu premeditare toţi vecinii care încalcă normele ei etice şi care sunt, de altfel, lipsiţi de scrupule, reuşeşte concomitent să se facă plăcută (cred eu) de către toţi cititorii cărţii. Episoadele ei psihotice sunt declanşate de persoane corupte, ipocrite, lipsite de empatie, care dispreţuiesc animalele şi abuzează natura. “Furia lasă întotdeauna în urmă un gol imens care e imediat umplut de valuri de tristeţe, şi un râu fără început şi fără sfârşit începe să curgă şuvoi”. Furia ei e cumva justificată, mai ales din punct de vedere moral. Poate şi de aceea, în ciuda crimelor săvârşite, Janina rămâne în libertate (şi, totodată, prizonieră a propriei minţi).

Părea că eu şi doamna Janina ne asemănam, mai ales când venea vorba de spiritul justiţiar şi de furie. Pe cât de om bun mă credeam eu, pe atâta eram de furioasă, dar mi-era greu să văd că furia mea izvora chiar din propria bunătate. De aceea, de fiecare dată când am fost pusă în situaţii ambigue sau incerte, în care emoţia nu era aliniată cu cogniţia, eliberam tigrii şi ucideam incertitudinea sau ceea ce îmi închipuiam eu că se întâmplă cu multă furie. Confruntam adevărul, însă până ajungeam să îl confrunt, mai întâi mă mâncau pe mine tigrii de vie. Iar atunci când confruntam cele închipuite, o făceam într-un mod abuziv.

Confirm, tigrii furiei sunt mai înţelepţi decât armăsarii educaţiei. Furia, ca energie brută, instinctuală, e adevărul care rupe vălul. Crudul adevăr mi-a fost întotdeauna mai uşor de dus decât limbo-ul neştiinţei. De cele mai multe ori realitatea e mai suportabilă decât ceea ce trăieşti în imaginaţie. Iar adevărul e că nu vine nimeni să ne salveze. Nici armăsarii educaţiei, nici tigrii furiei. Adevărata înţelepciune vine prin iubirea de sine. Nu prin validare externă, nu prin negociere sau prin justificarea existenţei. Şi abia când te iubeşti pe tine, poţi vorbi despre capacitatea de a iubi şi pe celălalt. Acesta este adevăratul sens al existenţei noastre.

Acesta este adevăratul succes al cărui gust nu se amărăşte niciodată.