Născătoare de Scorpion. Când mă gândesc la emoţiile mele şi la somatizări, nu pot să nu fac referire la câteva momente cheie din viaţa mea: acela în care mi-am rupt piciorul, momentul când am fost diagnosticată cu Hashimoto postpartum şi cel mai important, momentul când am început să îmi vindec piciorul stâng cu adevărat. Îmi e din ce în ce mai clar că există o inteligenţă emoţională a Universului, care îmi arată care e sursa dezechilibrului emoţional şi implicit să caut metode pentru a mă regla intern.

Dacă fractura de tibie a reprezentat de fapt ruptura dintre ai mei, dar şi începutul doliului părintelui ideal, diagnosticul cu hipotiroidism m-a făcut să îmi dau seama câte lucruri rămăseseră, de fapt, nespuse, câtă furie înghiţisem şi câte lacrimi mi se opriseră în gât. Primul eveniment mi-a frânt, pe rând, piciorul, inima şi gâtul. Am reglat tiroida prin alimentaţie, terapie şi multă răbdare. Prin cântec, prin comunicare autentică şi asertivă. Prin iubire de sine, dar şi prin lepădare de sine. Prin lucrul cu umbra, dar şi prin integrarea acesteia.

Jung spunea că “Până când nu transformi inconştientul în conştient, acesta îţi va controla viaţa şi îl vei numi soartă.” Un rol important în vindecarea personală şi în lucrul cu umbra l-a jucat Tudor, băieţelul meu. Acest Scorpion de noiembrie, cu părul lui blond, cu ochii albaştri ca cerul şi zâmbet ştrengar a la Dennis the Menace, m-a făcut să iubesc pisicile, m-a convins să organizez un concurs de râs malefic la care au participat toţi copiii de pe stradă şi aproape mi-a inoculat ideea că Halloweenul e cea mai tare sărbătoare din lume. Ba chiar m-a surprins şi m-a smerit cu teoria lui conform căreia “personajele negative sunt cu mult mai deştepte decât cele pozitive”. “Au întotdeauna un plan, mama! Pe când cele pozitive, au doar noroc!”

La lectura de seară, citim împreună “Harry Potter”, seria pentru adolescenţi şi copii fiind mai profundă decât mă așteptam eu să fie. În prima carte din serie, “Harry Potter şi piatra filozofală”, îşi fac apariţia centaurii care sunt cititori în stele. Când sunt întrebaţi dacă au văzut ceva nelalocul lui în ultima vreme, răspund cu următoarea frază repetitivă, pe un ton neutru: “Marte străluceşte puternic în noaptea asta” – făcând referire la violenţă, la vărsarea de sânge şi la faptul ca Voldemort omorâse un unicorn pentru sângele său, sânge ce îi reda parţial puterea. Unul dintre centauri chiar încalcă jurământul de a rămâne imparţial, împiedicând ca alt sânge nevinovat să curgă şi îl salvează pe Harry din ghearele lui Voldemort.“Ar fi trebuit să-l lase pe Voldemort să mă omoare… Bănuiesc că şi asta era scris în stele” spuse Harry cu amărăciune.

Nu eram străină de strălucirea lui Marte, adesea furia îmi întuneca mintea şi fără să vreau, făceam vărsare de sânge nevinovat – inclusiv de al meu. Furia mea arăta multă tristeţe, tristeţe ce izvora din driverul “Nu fi tu însăţi!”. Constant trebuia să umblu la butonul sinelui: “Eşti prea mult!”/“Eşti prea puţin!”. Şi culmea, lucrurile astea mi se spuneau mai ales când eu nu eram cu adevărat eu.

O parte din mine se îndoia de sine şi voia din toată inima să aparţină, iar o parte din mine îşi dorea doar să fie, indiferent dacă asta însemna să rămân singură cuc. Dar apoi începea furia din cauza nedreptăţii de a rămâne singură. Nu meritam să rămân singură. Şi asta mă făcea să mă reîntorc în zona de confort (care se simţea ca un mare disconfort) de îndoială de sine sau de lipsa iubirii de sine.

Apropos de îndoială, un alt moment drag mie din Harry Potter e acela în care Albus Dumbledore îi spune lui Harry că e absolut normal să se îndoiască de sine. Chiar şi cei mai puternici dintre vrăjitori au experimentat îndoiala de sine. A fost ales şi în special cei Aleşi se îndoiesc de sine. Dar asta îl face mai uman şi că celor din jur le e mai uşor să se identifice cu el aşa. Îndoiala de sine e partea aia care îl tine legat de materie, dar care îi e complementară Divinităţii lui. În concluzie, îndoiala de sine nu te ţine departe de ceilalţi, ci aproape de cei umani şi asemenea ţie. Inclusiv aproape de tine şi de emoţiile tale autentice. 

Stăpână de Săgetător. Când mi-am dat seama că am început cu adevărat să fac pace cu corpul meu? În acelaşi timp în care ni s-a alăturat micuţa Rori, un bichon maltez. A apărut când eu însămi făcusem o serie de schimbări – îmi schimbasem locul de munca şi mă eliberasem de partea aia din mine care mă agresa, integrându-mi partea narcisică grandioasă. Începusem să spun “Nu”. Îmi arătam adevărata putere. Eram eu, varianta mea directă, asertivă. Mi-a mai luat un an de şlefuit această versiune brută a mea pentru a putea cu adevărat să îmi îmblânzesc animalul interior. Liniştea s-a aşezat, însă, odată cu venirea pe lume a animalului meu alb – câine care fusese, de fapt, cadou de Crăciun pentru băieţelul meu (dar şi pentru copilul meu interior). Serenitate, îmblânzire şi astâmpăr. Întâmplător sau prin sincronicitate, căţeluşa Rori e Săgetător. Simbolul Săgetătorului, pentru cei care nu ştiu, e un centaur – jumătate cal, jumătate om, jumătate parte animalică, jumătate parte umană. Într-un alt articol, povesteam despre Chiron, centaurul care în astrologie e asociat cu rana predominantă şi metafora din spatele numelui Chiralina (Chiron + Alina, ce simbolizează integrarea acelei răni predominante). Chiron e crescut de Apollo şi e iniţiat în arta muzicii, a vindecării şi a astrologiei. Cu cât mă gândesc mai mult la asta, cu atât mi se reconfirmă că animalul Rori a venit în viaţa mea pentru a mă învăţa să iubesc şi să integrez animalul din mine. Să mă transforme în “centaur”. Să îmi integrez umbra. Să îmi vindec rana. Să fiu blândă cu mine.

Noi, oamenii, în vanitatea noastră, ne credem îmblânzitori de  animale. Dar oare nu e invers? Oare nu ne îmblânzesc animalele pe noi? Redau câteva rânduri din jurnal pentru a demonstra impactul pe care l-a avut căţeluşa asupra mea: În plină meditaţie, cu picioarele goale pe iarba proaspăt tunsă, simt căldura cu care Rori, noul membru al familiei, îmi dezmiardă tălpile. Căţeluşa are chef de joacă, aidoma animalului din mine, animal ce nu mă lasă să mă conectez cu Divinitatea. Deschid ochii şi văd atâta iubire şi devoţiune cum n-am ştiut eu că există până acum.

Până în ianuarie 2024, nici nu concepeam ideea c-aş putea avea un animăluţ de companie şi mai ales unul în casă. Mă întreb ce oare s-a schimbat în mine pentru a face loc unei noi forme de iubire? Cum am ajuns să iubesc animalul ăsta? Cum şi de ce am ajuns să eliberez atâta spaţiu din sufletul meu unei fiinţe atât de mici? Ce am făcut eu oare ca ea să mă iubească aşa de tare? La cum mă priveşte, pare că ea m-a iubit dintotdeuana. M-a iubit şi m-a ales dinainte ca eu să o aleg. Deschid ochii şi văd joaca personificată. Ce proiecţie frumoasă mi se năzare! Căţeluşa asta minunată e animalul din mine. Iar animalul din mine e acţiune, e veselie, e joacă, e întâmplare şi e-un verb la prezent.

Am făcut loc animalului din mine până când l-am materializat. Am iubit animalul din mine până când am început să îi văd iubirea cu care linge talpa divinităţii de pe iarbă. Am iubit animalul din mine până ce i-am văzut divinitatea. Ce s-a schimbat în Tine, Doamne, de ai făcut loc animalului de mine? Ce am făcut eu ca să mă iubeşti Tu atât de mult? Cum şi de ce m-ai ales Tu cu mult înainte ca să te-aleg eu? Iar dacă animalul e parte din Divinitate, cum să fiu eu o întâmplare?