Lilith în Scorpion. Începând din martie, Lilith în Scorpion ne-a împins către evoluţie forţându-ne să ne înfruntăm cele mai mari frici, teme legate de ruşine, control, de întuneric şi toxicitate, de gelozie, posesivitate sau invidie. Pentru cei care nu ştiu, în astrologie, Lilith este simbolul umbrei, al antagonistului sau al acelor părţi din noi pe care le respingem şi pe care le proiectăm sau le criticăm la ceilalţi. Cei mai afectaţi de acest tranzit au fost millennials (cei născuţi în perioada Pluto în Scorpion, 1983-1995), şi bineînţeles, cei cu planete în Scorpion, Taur, Leu şi Vărsător. Pe ultimele grade ale lui Lilith în Scorpion (care face trigon cu Jupiter în Rac şi cu Saturn şi Neptun în Peşti, dar şi opoziţie cu Uranus în Taur, toate aflate în retrogradare) ne putem aștepta la tot felul de tensiuni interioare sau tendinţe de răzvrătire bruscă la nivel colectiv, dar şi la o perioadă de eliberare personală prin integrarea umbrei într-un mod original, intuitiv sau creativ.
Lilith în Săgetător va avea impact asupra generaţiei Z (cei cu Pluto în Săgetător) şi a celor cu planete în Gemeni, Săgetător, Fecioară şi Peşti. Lilith în Săgetător, în special în aceasta eră a inteligenței artificiale, va aduce teme despre toate nuanţele de adevăr şi va fi drumul nostru colectiv de la cunoaştere la paradox, de la credinţe limitative la convingeri sănătoase, de la adevăr la iluzie (maya). Dacă în Lilith în Scorpion a trebuit sa ne folosim minţile pentru a da sens emoţiilor puternice, în Săgetător va trebui să facem invers, să ne folosim emoţiile şi intuiţia pentru a discerne care este adevărul (mai ales cel personal).
Inspirată fiind de tranzitul lui Lilith în Scorpion (care mie mi-a traversat casele XI, XII şi acum I) şi de ingresul său din 20 decembrie în zodia Săgetătorului (ca parte dintr-un stellium care, de altfel, îmi va tăia axa de destin), am luat decizia de a-mi face lucrarea de disertaţie pentru finalul formării în psihoterapie integrativă pe Umbra, arhetipuri şi ritualuri. Lucrarea s-a numit sugestiv “Călătoria anti-eroinei: drumul de la inteligenţa artificială la intuiţia nativă şi înapoi”.
Lilith în Săgetător. În primele două subcapitole “Monomitul, puntea dintre mitologia primitivă, mitologia occidentală şi cea orientală”, şi “Mitul “Medusa – Perseu – Pallas Atena”: o perspectivă holistică”, explorez cum, pentru societatea de astăzi, drumul bătătorit al eroului (monomitul) este unul redundant, călătoria anti-eroului devenind noua cale spre sinele integrat.
Capitolul personal, este scris ca o ucronie mitică, o poveste reinterpretată a vieţii mele, în care dau sens suferinţei istoriei personale şi demonstrez cum umbra (utopia/distopia) colectivă este ghidul/antagonistul de care avem nevoie pentru a transcede. La fel cum valorile sunt punctul de convergenţă dintre mituri şi cultură, soluţia salvatoare nu se regăseşte nici în inteligenţa artificială, nici în intuiţia nativă, ci în calea de mijloc dintre acestea.
Cei apropiaţi mei, dar şi cei cu care am lucrat ştiu că eu iubesc datele, statisticile şi mai ales chestionarele (ghici cine are un stellium în Fecioară?) şi că nu puteam să fac o lucrare fără o parte empirică. Subcapitolul “Modelul Hofstede: Cele 6 dimensiuni culturale ale societăţii contemporane” e scris în energia lui Lilith în Săgetător (Săgetătorul fiind zodia culturii, a valorilor colective, a adevărului) şi redă o analiză empirică a datelor înregistrate în 119 ţări din Europa, Asia, Africa, America şi Oceania, pentru a uni aspectele psihice şi simbolice cu cele culturale. Practic, cu ajutorul lui Geert Hofstede, am dat forma şi dimensiune umbrei colective. Cunoscând dimensiunile antagonistului sau a umbrei colective, aceasta se transforma în ghid de integrare.
În anii 1960, Geert Hofstede, un inginer mecanic de origine olandeză (care ulterior a ajuns să studieze psihologie organizaţională şi sociologie) s-a angajat la IBM în departamentul de resurse umane unde a colectat şi a analizat peste 100 000 de chestionare aplicate angajaţilor din peste 70 de ţări. Dacă scopul acestor chestionare a fost iniţial de a analiza satisfacţia angajaţilor privind climatul organizaţional, în baza acestor date empirice, Hofstede a descoperit că răspunsurile erau influenţate de modul în care indivizii percep colectivitatea, autoritatea, incertitudinea, valorile sociale şi succesul. Din datele statistice de la IBM strânse între 1967 şi 1973 , el a dedus că există patru dimensiuni culturale fundamentale pe care le-a şi prezentat în prima ediţie a cărţii sale “Culture’s Consequences” (n.“Consecinţele culturii”) publicată în 1980:
Distanţa faţă de putere (Power Distance) – această dimensiune abordează ideea conform căreia nu toţi indivizii sunt egali şi exprimă atitudinea faţă de aceste inegalităţi şi acceptarea la nivel cultural ca puterea să fie distribuită inegal;
Individualism vs. colectivism (Individualism vs. collectivism) – dimensiunea ce defineşte gradul de interdependenţă pe care o societate o menţine între membrii săi, societăţile individualiste fiind cele care au grijă doar de ei înşişi şi de familia apropiată, iar cele colectiviste fiind cele în care loialitatea şi interesele grupului sunt puse deasupra celor individuale;
Evitarea incertitudinii (Uncertainty avoidance) – aceasta arată modul în care o societate gestionează ambiguitatea, incertitudinea viitorului sau anxietatea;
Masculinitate vs. Feminitate (Masculinity vs. Femininity) – definirea societăţilor predominant masculine (orientate catre succes, competiţie, performanţă) sau feminine (orientate catre calitatea vieţii, comuniune, solidaritate).
Ulterior, Hofstede împreună cu alţi cercetători, au extins modelul de la patru la şase dimensiuni culturale, adăugându-le într-una dintre cele mai cunoscute cărţi ale sale – Culturi şi organizaţii: Softul Mental (n. “Cultures and Organizations: Software of the Mind), publicată în 1991, respectiv în 2010 în cea mai recentă ediţie:
Orientarea pe termen lung vs. termen scurt (Long term orientation vs. short term) – dimensiunea care arată legătura unei societăţi cu propriul trecut în timp ce se confrunta cu provocările prezentului şi viitorului, societăţile normative fiind cele conservatoare ce-şi păstrează tradiţiile, iar cele moderne
Indulgenţă vs. restricţie (Indulgence vs. Restraint) – dimensiunea care defineşte măsura cu care au învăţat oamenii dintr-o societate să-şi controlează dorinţele şi impulsurile, culturile fiind fie indulgente (control slab al dorinţelor), fie restrictive (control puternic al acestora).
De asemenea, dimensiunea Masculinitate vs. Feminitate a stârnit multe controverse, termenii fiind percepuţi ca problematici (stereotipia cuvintelor producând o confuzie cu genul, iar în afaceri şi în mediul corporatist termenii fiind consideraţi inapropriaţi pentru contexte moderne de diversitate şi egalitate de gen). De aceea, aceasta a fost schimbată ulterior în Motivaţie către realizare şi succes (Motivation towards achievement and success). După această reinterpretare, dimensiunea indică societăţile predominant decisive (cu un sistem de valori orientat catre succes şi câştig, cele definite iniţial ca masculine) sau orientate către consens (valorile principale fiind grija pentru ceilalţi, calitatea vieţii, bucuria de a face ce îţi place).
Descoperirea acestor 6 dimensiuni a arătat că modul în care oamenii gândesc, sunt motivaţi, colaborează sau în care se supun autorităţii e modelat de cultură. Iar dacă comportamentele oamenilor sunt modelate de către cultură, valorile colective sunt cele care modelează şi preced cultura observabilă. Hofstede a explicat modelul desenând o ceapă – foile exterioare (vizibile) sunt simbolurile, eroii şi ritualurile (adică partea observabilă a culturii), iar nucleul acesteia sunt valorile fundamentale ale acelei societăţi. Munca lui Hostede a contribuit semnificativ la înţelegerea diferenţelor interculturale, la adaptarea stilului de leadership, a strategiilor de comunicare şi de negociere atât în mediul de afaceri, cât şi în plan politic, dar şi ca baza pentru alte studii şi cercetări în domeniul psihologiei sociale.
Pentru a oferi o mai bună înţelegere asupra modelului empiric realizat de Hofstede, las mai jos un link unde puteţi vedea datele despre dimensiunile culturale a 119 ţări din Europa, Asia, Africa, America şi Oceania: https://www.theculturefactor.com/country-comparison-toolhttps://www.theculturefactor.com/country-comparison-tool. Hofstede foloseşte scoruri relative cuprinse între 0 şi 100, 50 reprezentând nivelul mediu. În principiu, tot ceea ce este gradat sub 50 e considerat un scor relativ scăzut, iar tot ce e peste 50, e considerat scor relativ ridicat. Ceea ce e important de menţionat, e că în acest model 6D, scorurile unei ţări au sens doar atunci când sunt comparate cu ale altei ţări, cultura existând numai prin comparaţie.
Din analiza mea, cele mai mari scoruri despre dimensiunea Distanţa faţă de putere sunt cele raportate în ţările africane şi cele asiatice, demonstrând că în aceste societăţi inegalitatea de putere este acceptată şi ierarhia e privită ca o necesitate. În Europa şi America de Nord, societăţile sunt predominant individualiste, în timp ce ţările africane, urmate de cele asiatice şi de America de Sud sunt societăţi colectiviste. Ţările din Oceania, Africa şi America de Nord înregistrează cel mai ridicat scor de Indulgenţă în contrapondere cu ţările asiatice, unde avem societăţile cele restrictive.
Ţările nordice înregistrează cele mai mici scoruri raportate la Evitarea incertitudinii, arătând flexibilitate, o atitudine relaxată privind regulile, o înclinaţie către spontaneitate şi creativitate, ba chiar o curiozitate în faţa ambiguităţii. În contrast, avem Grecia (scor 100), Portugalia, Malta, Moldova, Belarus, societăţi care nu sunt deloc confortabile cu situaţiile ambigue, având legi, reguli stricte şi un cadru birocratic menite să facă lumea un loc mai sigur.
Iar în ceea ce priveşte Orientarea pe termen lung, ţările din Africa şi America de Sud raportează cele mai scăzute scoruri. La capitolul Motivaţie către realizare şi succes, în Oceania şi America de Nord întâlnim cele mai competitive societăţi, focusate pe succes, în contrast cu ţările nord-europene, unde avem societăţile pur consensuale.
Scorurile dimensiunilor culturale ne pot oferi o perspectivă asupra umbrei (utopiei, respectiv distopiei) colective a societăţii în care trăim. Cunoscând dimensiunile antagonistului, probele transformatoare şi cele de confirmare devin mai uşor de depăşit.
Dimensiunea Distanţa faţă de putere e în esenţă triunghiul dramei – putem oricând să cădem în capcana puterii distribuite inegal şi să intram în rol de victima, agresor sau salvator. Dimensiunea Evitarea incertitudinii ne arată capacitatea de a fi flexibil în faţa ambiguităţii şi de a face ce e drept pentru noi ascultându-ne intuiţia şi dând formă intuiţiei într-un mod creativ. Spre exemplu, cel mai interesant mi s-a părut faptul că la dimensiunea Indulgenţă, atât România, cât şi Emiratele Arabe Unite (pentru cei care nu ştiu, am locuit 3 ani şi jumătate în UAE) înregistrau un scor de 20, respectiv 22. Cum e posibil ca o societate post-comunistă să aibă acelaşi grad de restricţie cu o ţară care în prezent e cunoscută drept una dintre cele mai bogate ţări din lume? Răspunsul se află în cultura (cu valori influenţate de Islam – modestie, frugalitate) şi istoria Emiratilor (ei fiind, de altfel, o societate colectivistă, axată pe comunitate şi onoare).
Dacă luăm în considerare cele 5 răni ale sufletului, culturile individualiste şi cele competitive (ex. USA) tind să manifeste rana de respingere şi de nedreptate, cele colectiviste şi ierarhice (ex. Asia), pe cea de umilire şi abandon, iar cele echilibrate şi feminine (ex. ţările nordice) lucrează activ pentru a vindeca trădarea. România înregistrează scoruri mari la Distanţa fata de putere şi la Evitarea Incertitudinii (societate ierarhică şi normativă), scoruri medii la Individualism şi Motivatie catre succes şi scoruri scăzute la Orientarea pe termen lung şi Indulgenţă (cultura ruşinii). De aceea, în cultura românească, predomină rana de abandon, de umilire şi rana de nedreptate. Dar înainte să vă faceţi bagajele, trebuie să întelegeţi că vindecarea acestor răni şi integrarea umbrei culturale are loc prin valori. Progresul nu poate avea loc fără ingres. Integrarea şi vindecarea nu are loc fără suferinţă.
Aidoma lucrului cu umbra, povestea unei anti-eroine (sau a unui anti-erou) nu se termină niciodată. Întrebările ei profunde reverberează şi devin răspunsul generaţiei de mâine, a culturii emergente şi continuarea miturilor cosmogonice prin mitologia modernă. Iar această revoluţie tehnologică către care tindem va forţa omenirea să-şi pună întrebări din ce în ce mai profunde. Viitorul nu mai aparţine celor care ştiu răspunsul, ci al celor care pun întrebări. Iar viitorul se rescrie acum prin noi, cei care lucrăm cu umbra trecutului.
Orange is the new Black. În aceşti doi ani ai formării de bază am pornit pe drumul eroului realizând că eu nu am fost niciodată o eroină, ci o anti-eroină. Iar acest adevăr a acţionat ca o pereche de cătuşe cu ajutorul cărora am reuşit să mă eliberez.
Integritatea e valoarea anti-eroilor. Într-o lume care ridică statui şi piedestaluri eroilor, nu ne-a învăţat nimeni să fim oameni. În timp ce eroii sunt divinizaţi pentru modelele morale demne de urmat prin care devin stăpâni în două lumi, anti-eroii transced cele două lumi prin umanizare şi tensiune creativă.
Integritatea este o valoare atemporală ce ne învaţă să căutăm şi să găsim mereu calea de mijloc. Pentru fiecare dimensiune culturală există o cale de mijloc la care societăţile să aspire: Distanţa faţă de putere – istoria ne învaţă că nu ierarhia şi nici autonomia ne duce la progres, ci calea de mijloc – consultarea şi consimţământul.
Individualism vs. Colectivism: calea de mijloc dintre societăţile individualiste şi cele colectiviste (conduse prin frica şi obedienţa) este comunitatea care are la bază autonomia în relaţie, respectul şi sensul comun. Motivaţia către realizare şi succes: punctul de echilibru dintre societăţile competitive şi cele consensuale este colaborarea şi co-creaţia obţinută din tensiune creativă. Evitarea incertitudinii: mijlocul dintre societăţile dogmatice sau normative şi cele care tolerează ambiguitatea este adaptarea (nu prin renunţarea la principii, nici printr-o rigiditate excesivă, ci printr-o adaptare creativă la viaţa care se află într-o continuă schimbare).
Orientarea pe termen lung vs. termen scurt: armonizarea dintre societăţile focusate pe termen lung şi cele tradiţionale se face prin prezervarea tradiţiilor care stimulează viitorul. Indulgenţă vs. Restricţie: calea echilibrului dintre societăţile restrictive şi cele indulgente e sustenabilitatea cu care ne satisfacem nevoile fără a compromite resursele generaţiilor viitoare.
Când m-am înscris în formare, m-am gândit la calea de vindecare ca pe un mod de a identifica sau de a găsi ceva ce îmi lipseşte. Dar nu m-am gândit nicio clipă că era mai degrabă despre a integra ceva ce exista deja în mine. Viaţa mea a lucrat mereu prin simboluri, însă lecţia cea mai importantă a venit prin străinii de la metrou, în drumul meu spre şi de la ARPI. În cel de-al doilea modul am cunoscut-o pe Maisa, o prea frumoasă fetiţă pe jumătate algeriancă cu care am avut o chimie instantă şi în care mi-am oglindit versiunea mea mică. S-a aşezat lângă mine şi mi-a povestit cum profesoara ei de religie nu o lăsa să asiste la ore pentru ca e de religie musulmană. M-am gândit instant la contrastul cu doamna Flori care mă făcuse sa-l iubesc pe Dumnezeul tuturor religiilor, pe Dumnezeul iubitor care vede dincolo de dogmă. Mă întrebam în sinea mea care e scopul acestei întâlniri, iar când ne-am despărţit pe peronul de la Victoriei, chiar înainte de a se închide uşile metroului, mi-a făcut o inimioară din mânuţele ei micuţe. Am tradus gestul micuţei străine prin confirmarea divină că mă aflam pe drumul cel bun.
La ultimul modul, în drum spre casă, am întâlnit un bărbat care se semăna foarte mult cu tata când era tânăr şi care, din păcate, era foarte drogat. În ziua aceea vorbisem despre transfer, contratransfer, despre nevoile aferente fiecărui tip de transfer şi despre nevoia de idealizare pe care eu credeam că mi-o satisfăcuse tata. Întrebările facilitatoarei m-au făcut, însă, să mă întreb dacă lucrurile au stat chiar aşa cum mi le proiectam, iar răspunsul l-am primit prin acest străin: “De ce crezi tu că ne-am întâlnit noi doi aici? Crezi că e întâmplător? Ia spune-mi, crezi în Dumnezeu? Ştiu că nu se vede, dar eu sunt foarte, foarte deştept…” Nu numai că semăna cu tata, acest străin vorbea exact ca tata. După minute în şir în care m-am gândit la motivul pentru care a venit omul acesta în câmpul meu, după ce am proiectat în el neiubire, dependenţă şi abuz, am concluziat că, într-adevăr, Alina-copilul a iubit atât de mult tatăl încât a ales să vadă doar binele. Şi i-a construit un piedestal neştiind cât de mult i-a lipsit oglindirea lui. Atât de tare încât acum, la vârsta adultă încă mă mai îmbătam cu oglindirile celor din jur, refuzând să mă accept şi să mă iubesc pentru ceea ce sunt cu adevărat.
Însă, revelaţia a venit abia acum, în timp ce scriu aceste rânduri. Pe cei doi străini îi leagă ceva, aceeaşi valoare: autenticitatea. Pentru că “copilul mic şi omul beat spun întotdeauna adevărul”. Da, în mine există un copil a cărei suferinţă e cât se poate reală. Şi tot în mine se află un părinte care fuge de durere prin dependenţă. Adultul vede adevărul lor, însă alege să rescrie şi să dea acelui adevăr un nou sens. La ce e bun adevărul interior dacă acesta nu se reflectă în realitatea exterioară? Autenticitatea emoţiei nu e totul, trebuie să îmi folosesc mintea pentru a trăi din inimă. Autenticitatea este parcurgerea drumului doar pe jumătate. Trebuie să acţionez, trebuie să îmi folosesc adevărul interior pentru a-mi schimba realitatea exterioară. Asta înseamnă integritate: să devin schimbarea pe care o vreau în lume – o lume în care copiii sunt atât de acceptaţi şi de iubiţi că nici nu ştiu ce e aia religie, o lume în care cei dependenţi se eliberează de repetabila povară, înlocuind drogul cu iubirea de sine.