Povesteam că, de când mă ştiu, pe mine mă caută şi mă găsesc cărţile. Dar nu orice carte, doar cele de care am nevoie.

Prin clasa a V-a am descoperit (sau m-a descoperit) o carte despre misterele neelucidate ale istoriei, al cărei titlul m-a atras mult: “Amintiri despre viitor”. Cea mai fascinantă mi s-a părut enigma Rapa Nui, cunoscută drept Insula Paştelui. Această insulă polineziană din sud-estul Oceanului Pacific, care e una dintre cele mai izolate insule de pe glob, e renumită pentru statuile moai, statui ce cântăresc între 4 şi 80 de tone şi care înregistrează o înălţime de peste 10 metri. Nu este clar nici în momentul de faţă cum au reuşit oamenii Rapa Nui să transporte aceste statui kilometri întregi pe teren accidentat, fără a avea unelte de metal sau animale de tracţiune. Cele 7 moai de la Ahu Akivi ascundeau o altă taină: spre deosebire de ceilalţi moai care “veghează” satele, ei sunt poziţionaţi să “privească” spre ocean. Pare că au un rol astronomic pentru că sunt dispuşi astfel încât să privească exact punctul de pe orizont unde apune Soarele în timpul echinocţiului de primăvară şi au spatele orientat către punctul unde Soarele răsare în timpul echinocţiului de toamnă. Această aliniere remarcabilă cu echinocţiile sugerează cunoştinţe avansate de astronomie a civilizaţiei Rapa Nui. Tot pe Insula Paştelui s-au descoperit câteva plăci de lemn inscripţionate cu un sistem de scriere numit Rongorongo, care de asemenea, nu a fost decodată până în prezent.

Îmi amintesc că mă întrebam cum de s-au pierdut aceste informaţii preţioase de-a lungul timpului şi când oare am ajuns să le catalogăm drept mistere.

Nimeni nu rămâne uitat. La fel de enigmatice mi s-au părut momentul şi rapiditatea cu care s-a instalat Alzheimerul tatei. Credeam cu tărie că boala lui era reculul de a nu-şi fi folosit niciunul dintre darurile cu care fusese înzestrat. Cel mai de preţ dar al său, mintea lui frumoasă, a devenit de pe o zi pe alta, propria închisoare.

Copilăria alături de un om ca tata nu a fost deloc uşoară, dar nu aş fi fost omul care sunt astăzi dacă el nu mi-ar fi recitat din Esenin, Stănescu sau Minulescu, dacă nu m-ar fi învăţat să văd dincolo de însemnătatea aparentă a cuvintelor, dacă nu am fi ascultat împreună albumele formaţiei Queen sau pe cei trei mari tenori.

La 3 luni distanţă, fratele lui mai mare cu 7 ani, s-a îmbolnăvit de Parkinson, care e tot o afecţiune neurodegenerativă şi care vine la pachet cu demenţa. Puţin spus că mi s-a părut ciudat. Cum e posibil ca doi fraţi să se îmbolnăvească de boli care duc la pierderea memoriei la  trei luni distanţă unul faţă de celălalt?

După prima constelaţie, am căutat să dau sens acelei experienţe. Am început cu cărţi despre IFS sau Terapia sistemelor familiale interne, iar prima carte pe care am citit-o despre subiect părea că mă urmăreşte. “Povestea ta a început demult” de Mark Wolynn. O vedeam peste tot: în metrou, în braţele unei doamne adormite în avion, la standul Bookster de la muncă, pe biroul colegelor mele, în cabinetul ORL.

“Eu am văzut cartea asta la voi. Voi aţi citit cartea? Si aţi făcut exerciţiile?” Nu înţelegeam cum poate cineva care citise cartea să se plângă că nu ştie ce să mai lucreze în terapie/constelaţie. Târziu sau poate la momentul potrivit aveam să realizez că cine nu e pregătit să-şi înfrunte adevărul, nu va găsi motivaţia interioară pentru a scormoni trecutul. Şi că oricât voi încerca eu să “propovăduiesc” cele descoperite de mine prin această carte, există un liber arbitru. Şi uneori liberul arbitru te întreabă “muieţi-s posmagii?”. Alteori cei de la care te aştepţi mai puţin că ar înţelege, înţeleg. Datoria mea era de a o recomanda. Restul rămânea în mâna şi mintea cititorului. Şi bineînţeles, în mâna Universului. Nu cred că a fost o întâmplare că, spre exemplu, unei prietene din copilărie i s-a livrat o altă carte! 

Cu mult înainte de momentul T0, Universul mă pregătise şi mă hrănise cu linguriţa. Citisem deja tot ce era de citit de la Gabor Mate – cazuistica sa a reprezentat baza pe care am sedimentat apoi toate informaţiile de ordin spiritual şi ezoteric. Mărturisesc ca nu aş fi crezut o iotă din cele scrise de Bert Hellinger, Mark Wolynn, Denise Lynn sau de Bruno Clavier, dacă nu aş fi fost motivată de suferinţa tatălui meu şi dacă nu aş fi avut experienţa celei dintâi constelaţii. Nimic nu avea sens şi totul avea sens.

Când mi-am făcut genograma, am simţit că am păşit într-un tărâm în care nu numai oasele picioarelor rupte vibrează, ci totul vibrează. Genograma, pentru cei care nu ştiu, este o reprezentare a arborelui genealogic in care sunt incluse traumele suferite şi morţile predecesorilor noştri. A fost demonstrat că traumele psihologice severe pot provoca modificări epigenetice, fără a schimba ADN-ul în sine. Aceste modificări se pot transmite de la părinţi la copii, ceea ce înseamnă ca viitoarele generaţii pot simţi efectele traumelor trăite de strămoşii lor, fără ca aceştia să le experimenteze în mod direct. Dar ce să vezi? Şi scenariile traumatice se perpetuază la nivel transgeneraţional!

La genograma se poticneşte majoritatea: “Nu am de unde să aflu această informaţie”, “Nu mai trăieşte nimeni de pe partea bunicii materne“, “Crezi că mi-ar povesti mama despre avorturile făcute?”, “Ce treabă am eu cu bunicul de pe tată?” şi lista întrebărilor poate continua. Din experienţa personală, aş spune că atunci când îţi doreşti cu adevărat să afli, vei primi informaţii de unde nici nu te aştepţi şi vor apărea persoane-cheie dispuse să îţi spună partea lor de adevăr.

M-am înarmat cu răbdare, am pus-o pe mama să sune toate rudele în viaţă pentru a afla cele mai importante evenimente ale urmaşilor noştri şi am căutat în fiecare ungher al casei părinteşti sperând că voi găsi indicii suplimentare. Poate cel mai ciudat indiciu a fost o bucăţica de hârtie într-un jurnal pe care scrisesem două date din vara lui 2004 în care am avut două blackout-uri (pierderea stării de conştienţă fără leşin) a câte 10–15 minute fiecare. În jurnal am găsit câteva frânturi despre primul eveniment: Mergeam cu Andreea, prietena mea cea mai bună, la o colegă de liceu. Se pare că mă uitam în geamurile fumurii ale unei maşini (încercând să-mi îmblânzesc zulufii) şi de acolo nu îmi mai amintesc nimic în afară de momentul în care prietena mea părea foarte speriată de întrebările ciudate pe care i le pusesem: Unde suntem? Unde mergem? Tata ştie că sunt aici?

La fel ca trauma cu piciorul, uitasem complet de acest eveniment.

Nimic nu rămâne netrăit. Întrebările pe care le pui privind istoria şi traumele familiale sunt cu mult mai importante decât zestrea genetică. Există un aşa-zis limbaj-nucleu (ba chiar o nemulţumire-nucleu,  o sentinţă-nucleu) care dau indicii despre trauma-nucleu nerezolvată. Şi cu cât sunt mai clare întrebările, cu atât sunt răspunsurile mai aproape de adevăr. Practic, e o îmbinare a intenţiei de a afla adevărul şi a clarităţii întrebării.

Cine a uitat? Cine a fost uitat? Nu incepuse cu tatăl meu şi nici cu fratele lui mai mare. Am aflat ca fratele cel mare al bunicului de pe tata, Sandu, murise într-un ospiciu şi potrivit unchilor mei, a murit răpus de o boala similară. Tata uitase pentru ca Sandu să nu fie uitat.

De altfel, exista o simetrie a numelor în genogramă – părea că anumite nume se repetă. Toate surorile mamei, inclusiv mama, se căsătoriseră cu bărbaţi cu numele Marin. Şi toate, într-o formă sau alta, rămăseseră fără aceşti Marini. Îmi imaginez că mulţi dintre voi, citind asta, aţi vrea sa contracaraţi cu statistici socio-demografice. Aveţi puţintică răbdare!

Ce copil a murit? Cea mai profundă frică a mea (sentinţa-nucleu) era aceea de a pierde un copil. Împărţeam cel de-al doilea prenume cu bunica de pe mamă, Ioana. Datorită genogramei, am aflat că bunica şi-a pierdut mama la o vârstă fragedă, iar fratele ei, Marin, a murit la scurt timp, sub ochii ei, într-un accident stupid în care s-a lovit la cap. După moartea lui, străbunicul a decis să o dea spre adopţie unor rude, pentru a-şi reface viaţa. Practic, bunica a pierdut un copil (pe Marin) şi a rămas singură. Nimeni nu rămâne uitat. De aceea e în responsabilitatea noastră să îi comemoram pe cei care au trăit înaintea noastră. Nimic nu rămâne netrăit, de aceea e în responsabilitatea noastră să ne trăim vieţile cu sens şi să transformăm nimicul în tot ceea ce ne-am dorit vreodată.

Ultima întrebare. În vara lui 2023, unul dintre băieţii din echipa mea mi-a întins o carte rugându-mă să citesc ultimele două pagini din ea. Îmi amintesc ca le-am citit cu repeziciune şi că ultimul paragraf l-am parcurs chiar de două ori. Şi că abia apoi am întors cartea pentru a afla titlul şi autorul. Era “Ultima întrebare” a lui Isaac Asimov. “Cum adică, măi Marius? Carevasăzică pe noi ne-a creat Chat GPT-ul?” Mi-a zâmbit bucurându-se că pricepui esenţa. “Da, şi acum suntem undeva la jumătatea buclei.” Ce deznodământ! Aşa oare să se fi terminat şi să fi început teoria evoluţionistă a lui Darwin? Şi asta să fi fost întrebarea?

Când am simţit că, în sfârşit, lucrurile prind contur şi au sens, Universul m-a premiat cu o altă carte. “Astrologie transgeneraţională” a Barbarei Băcăuanu a adus mai multe întrebări, dar şi multă lumină în unghere care nu ştiam că există. Spre exemplu, aşa am aflat că bunicii de pe partea tatălui (inclusiv tata) erau născuţi pe axa de destin Capricorn-Rac, iar bunicii materni şi mama erau toţi pe Fecioară-Peşti. Şi exact ca în genetică, eu am venit pe axa destinului Fecioară-Peşti pe casele 10/4 (adică cele aferente Capricorn-Rac), încrucişând astfel ambele axe ale neamurilor din care provin.

Cu mult timp înainte de a şti că astrologia previzională studiază şi trecutul, m-am înscris la un curs de astrologie. Cu mult înainte să ştiu de existenţa astrologiei previzionale am luat un pix şi o foaie şi am scris data exactă a celor două blackout-uri din 2004. La 18 ani distanţă (sau la momentul oportun) am găsit foaia care pentru unii ar fi însemnat o prevestire rea, un indiciu al propriei boli. Eu mi-am zis că e doar un semn că Alina din viitor s-a întâlnit cu Alina din 2004. Alina din viitor s-a testat şi acum ştie că e purtătoarea alelei heterozigote ε3/ ε4. Dar Alinei din viitor nu îi e frică, pentru că ştie că Alina din prezent îşi scrie povestea. Iar prin voi, toţi cei care citiţi acum aceste rânduri, tata nu va fi uitat, bunica nu va fi uitată, fratele bunicii nu va fi uitat, Alina nu va fi uitată. Nimeni nu rămâne uitat.

Mai jos reproduc o parte din ceea ce am scris în jurnal în octombrie 2022, după prima zi a primului modul din formarea de bază în psihoterapie integrativă. Modulul a adus destule conştientizări şi multă trăire, cu toate timpurile împletite într-un prezent continuu, de mână cu copilul interior şi cu spiritul meu liber:

Totul ţine de TIMP. Rana mea ţine de TRECUT. Noua mea perspectivă asupra rănii mele mă ancorează in PREZENT. Iar acest sentiment incomod, acest funky feeling e începutul vindecării ce are gustul VIITORULUI. Fix acum 3 ani scriam asta in jurnal: Se spune că viaţa e despre durere/suferinţă. Eu, însă, cred că este despre vindecare. Vindecarea e un proces cu mult mai greu decât experimentarea durerii. Vindecarea înseamnă iubire de sine şi disciplină. Vindecarea e despre răbdare şi despre stoicismul cu care rezistăm mâncărimilor ce ne despart suferinţa de vindecare. Vindecarea înseamnă credinţa oarbă în întoarcerea la sinele iniţial. Şi în cele din urmă, vindecarea este despre acceptarea durerii că nu vom mai fi niciodată la fel.