În toamna anului 2023, m-am înscris la o formare în psihoterapie integrativă. A fost cea mai bună decizie pe care am luat-o vreodată. Acel moment a reprezentat piatra de temelie ce avea să mă redirecţioneze apoi către o altă pasiune din trecut, astrologia.

La modulul “Utilizarea elementelor de psihodramă” am învăţat despre arhetipuri şi am explorat împreună cu ce personaj de poveste ne identifică cei din jur. Nu mare îmi fu mirarea când una dintre colege mi-a spus ca eu nu pot fi un personaj de poveste, ci că mai degrabă mă vede în poziţie de povestitor.

Fiecare personaj ales are in spate un arhetip. Prinţul, Bestia, Regele, Ileana Cosânzeana, Belle, Ariel, toate prinţesele Universului simbolizează, de fapt, fii şi fiice în lupta cu părintele de acelaşi sex. Bine, bine, am zis eu, până aici e totul clar. Dar dacă fiicele se luptă cu mamele lor, flăcăii cu taţii lor, cu cine se lupta povestitorul?

Cel mai mare impact l-a avut cadrul de lucru în grup în care una dintre colege îşi juca o situaţie dificilă din viaţa reală ce urma să fie procesată cu ajutorul a trei personaje de poveste: Regina, Zmeul şi Înţeleptul. Deşi îmi propusesem să rămân spectator evitând privirea directă şi o potenţială nominalizare, am fost aleasă să joc rolul Înţeleptului. Nu doar pentru că povestea ei şi povestea mea se împleteau în similitudini, ci pentru că mi se părea ironic să fiu eu Înţeleptul când eu eram ea. Oglinzile au fost atât de multe şi de profunde încât lacrimile nu au întârziat să apară. Aţi mai văzut voi Înţelept plângând? Şi da, a plâns Înţeleptul. Cum să nu plângă?

Am realizat ca e uşor sa fii înţelept pentru altul. Şi că eu nu mai purtam doliu părintelui ideal, însă purtam doliu anticipativ. Partea bună era ca boala tatălui meu se transformase în trezirea mea spirituală. Tot ceea ce proiectasem eu în tata, toate promisiunile neîmplinite, toată durerea, toată dezamăgirea au fost înlocuite de melancolie, de dor şi de iubire. De tot ceea ce a făcut bine, de felul lui stângaci de-a mă iubi (şi Doamne, cât m-a mai iubit!), de tot ceea ce-a fost, de tot ceea ce suntem, de tot ceea ce pot fi cu şi fără el.

În drum spre casă, am plâns gândindu-mă la câtă putere poate avea un cadru de grup. Nu-s vreo Carrie Bradshaw, dar cum-necum, m-am oprit într-un mall pentru a-mi cumpăra pantofi. Am plâns. Nu aveau numărul meu, aşa că mi-am ucis timpul mergând în alt mall. Am plâns şi acolo. Am ajuns acasă şi i-am povestit soţului meu ce am simţit în cadrul de lucru. Am plâns încă puţin. Iar pe seara, am plâns şi în prezenţa mamei, la telefon.

“Nu am avut o zi bună”, ii spun eu tatălui meu bolnav de Alzheimer.

“Eu nici nu îmi amintesc ce zi am avut, ce e mai rău?” îmi răspunde tata plin de înţelepciune.  

Înainte de culcare, m-am disociat călătorind în timp, în urmă cu două săptămâni, cand se puneau seminţele unei întrebări similare: Era sâmbătă seara. Tocmai terminasem de citit vestita carte a Lisei Bourbeau despre cele 5 răni ale sufletului, când interiorul meu a decis să pună în scena vieţii cea mai pregnantă rană dinăuntrul meu: respingerea. 

Îmi aşezam gândurile încărcând maşina de spălat vase. Ce nu ştiam eu la momentul ăla era ca un schimb de replici între soţul meu şi băieţelul nostru de 5 ani avea să mă lase cu ochii înlăcrimaţi ore întregi. 

Nici n-a apucat să verbalizeze “Tudor, gata, e timpul sa oprim televizorul!”, ca reflexiile băieţilor şi apărură în ecranul înnegrit. Luat prin surprindere, cel mic a ripostat cu un tantrum de zile mari. “Nu e corect! Încă 5 minute, tati, te rooog!” Negocierea a continuat pentru încă câteva minute, însă fără de succes şi din neputinţa de a-l ajuta să-şi regleze emoţiile, Vlad luă decizia de a-l trimite să se joace în camera lui. Mă stăpânesc cu greu să intervin pentru că înteleg ambele puncte de vedere: Pe de-o parte, după o binemeritată porţie de desene de 40’, era momentul oportun să oprim televizorul. Pe de alta, mă pun in locul copilului oprit brusc dintr-o activitate care îi aduce bucurie, fără nicio pregătire în prealabil şi fără drept de apel.

Ţipetele adultului şi plânsetele disperate ale copilului m-au trimis într-o reverio-disociere din care am înţeles clar mesajul transmis de Univers: Ambii erau proiecţii ale rănii mele de nedreptate.

Încercând să îi fac exilul celui mic mai digerabil, i-am arătat o tablă de şah magnetică în miniatură. Cel mic a fost atras instant de compatibilitatea şi magnetismul dintre anumite piese şi a început pe rând să verifice dacă regina şi tura se atrag, dacă nebunul şi calul se resping. Nici nu i se uscaseră lacrimile pe obraz când mi-a adresat cea mai frumoasă şi cea mai profundă întrebare pe care am primit-o vreodată: De ce se resping regii, mama?

Cu lacrimi în ochi i-am explicat, bineînţeles, despre magnetism, despre polii magnetici, însă şi mesajul ăsta fusese recepţionat: “Pentru că au aceeaşi rană, mama. O rană care s-a instalat când ei nu se puteau împotrivi, iar puterea şi autonomia erau concepte abstracte. A trecut mult timp, însă dacă unul dintre ei şi-ar aminti de ce, nu ar lăsa rana să conducă lupta.

Dacă şi-ar aminti că există 5 roluri în lanţul de conştientizare: persecutor, victima, salvator, observator şi creator şi că cel dintâi rol (persecutor) e cel din urmă nivel de evoluţie spirituală, s-ar umple de compasiune. Dacă şi-ar aminti că acceptarea vine din interior şi că dreptatea se face la momentul oportun, s-ar elibera de rolul de victimă.

Dacă şi-ar aminti că nu e în dreptul lui să fure lecţia celuilalt, că există un timp divin pentru tot şi toate, ar alege să fie observator. Dacă unul dintre regi şi-ar aminti, cum ar fi viaţa lor? Un dans cu Divinitatea, în care fiecare rege ar dansa swing între rolurile de observator si creator. Când Regele ar vrea să se bucure de nou, ar intra in creator. Când Regele ar vrea să fie surprins de viaţă sau să creadă în viaţă, ar sta in observator.

“Am nevoie de inspiraţie” ar spune Regele. “Am nevoie de expansiune” ar spune Divinitatea.

“Am nevoie să mă conţii” ar spune Regele. “Am nevoie să mă descopăr” ar spune Divinitatea.

“Am nevoie să fiu” ar spune amândoi la unison.

Un regat mai ponosit, dar cu mult mai bogat era casa noastră. Un regat cu trei regi ce poartă aceeaşi rană. Uneori uităm cu toţii de ce ne respingem, alteori ne amintim ca suntem mai presus de rana noastră şi ne dăm voie să fim. Deseori e nevoie de un singur răspuns pentru a răspunde la două întrebări:

“Cu cine se lupta povestitorul, domn profesor?”

“O întrebare bună, Alina. Depinde de povestitor.”

Ei bine, povestitorul ăsta pare ca se lupta cu un blocaj. L-am putea asocia cu blocajul scriitorului, căci similar, acest povestitor se luptă cu sinele şi cu rescrierea propriei poveşti. Se luptă cu nedreptatea, cu propria respingere, se luptă cu controlul, se luptă trecând pe rând prin toate rolurile, se luptă cu timpul. Se luptă până când îşi va aminti că nu are niciun motiv pentru a se lupta.

Se lupta până când lupta se preschimbă în vindecare.