Când eram mică, nu erau puţine zilele în care tata pufnea către cer reproşând parcă Divinităţii: “Nu ne naştem toţi la aceeaşi vârstă!”. Intrigată fiind de însemnătatea acestor cuvinte, ani mai târziu, am căutat provenienţa lor, sperând, totodată, că am să-mi înţeleg mai bine părintele.

Tudor Popescu scria în 1980 piesa de teatru omonimă, piesă ce avea să fie pusă în scenă în teatre din întreaga ţară şi în mod întâmplător (sau prin sincronicitate), în viaţa mea. Personajul principal, Ştefan, se confrunta cu o serie de întâmplări neaşteptate şi în plin proces de conştiinţă, se întreba: “Eu oare am trăit bine până acum?” La fel ca Ştefan, îmi puneam adesea aceeaşi întrebare. Răspunsurile au început să apară abia acum 3 ani, după ce tata a fost diagnosticat cu Alzheimer.

Stângacia celui drept. August 2022. Boala tatei a început să dea primele semne. Nu găsisem încă tratamentul potrivit şi în stările lui de nervozitate, mă suna de sute de ori pe zi. Atât eu, cât şi mama eram încă în stare de şoc şi nu de puţine ori, ne telefonam una pe alta doar pentru a plânge. Eram atât de disperată, aş fi făcut orice. Aşa am ajuns la prima mea constelaţie familială.

Nu-mi venise rândul pentru a-mi juca constelaţia şi abia terminasem meditaţia de început. Din primele 5 minute aveam să trec printr-o experienţă extrasenzorială: în interiorul piciorului stâng, fix în zona tibiei, încep să simt furnicături şi mici vibraţii. Se înteţesc. Încerc să le ignor, dar nu e nimic din ce am mai trăit până atunci şi gândul ăsta mă înspăimântă. Sar de pe scaun ca arsă şi tip “What the fuuuuck?!”.

“Ce-ai păţit la picior?” mă întreabă senin facilitatoarea. Mă gândesc cu stupoare cum am putut să uit de acel moment din viaţa mea şi de ce imi reamintesc de asta abia acum, aici şi mai ales aşa: “L-am avut rupt”.

“Stai liniştită, că se vindecă.”

Cu 25 ani în urmă, mă jucam cu singurii copii de vârsta mea de la bloc, ambii băieţi, Costică şi Aurică. Jocul era unul clasic: trebuia să te caţeri într-unul dintre cei trei corcoduşi din curtea blocului şi să sari de pe o cracă pe alta. Long story short, eu am fost maimuţa care nu a prins craca şi a căzut pe picior.

Apare tata. Îmi spune poruncitor să pun piciorul în pământ. “Calcă pe el!”. Nu reuşesc, mă doare foarte tare. Mă ia în braţe şi urcă scările cu repeziciune. Îmi spune că nu am nicio înclinaţie sportivă. Că am căzut ca o bleagă. În casă, o aud pe mama cum îi reproşează: “Ai văzut ce i s-a întâmplat? I s-a rupt piciorul.” Tata o linişteşte spunând că cel mai probabil e doar luxat. Că o să îmi treacă până mâine. Să îmi pună ceva rece şi sigur o să se desumfle. Apoi o aud gâtuită de lacrimi reproşându-i: “Te-ai jurat pe copil şi uite ce s-a întâmplat!”.

Convins fiind că e doar o uşoară luxaţie, am petrecut o noapte întreagă în dureri chinuitoare. Simţeam că am febră, iar mintea îmi reda obsesiv cuvintele mistuitoare ale mamei: “Te-ai jurat pe copil şi uite ce s-a întâmplat!”. O durere mai mare decât cea pricinuită de fractură era că înţelesesem exact la ce se referă. Înţelegeam sensul cuvintelor ei, însă nu înţelegeam sensul lucrurilor. De ce eu?

De câteva săptămâni, certurile aprinse între ai mei, care în general erau centrate pe lipsa banilor, erau acum despre o altă femeie. Îmi amintesc cum tata o reasigurase pe mama că nu-i adevărat. “Mă jur că nu am nimic cu ea. Să mi se rupă picioarele!” răsună vorbele de duh al fotbalistului de taică-miu. Mama nu se lasă convinsă şi în acel moment apare jurământul rău-prevestitor care reconfirmă puterea de manifestare a Universului: “Mă jur pe copil!”. Plâng cu amărăciune neştiind care durere e mai mare: cea a trupului sau cea a sufletului meu de copil? A fracturii de picior sau a frângerii de inimă?

A doua zi, mi se reaminteşte ce povară sunt. Şi cum nu ştiu nici măcar să cad. Nu era prima oară când îmi primeam apelativul “Necazule!” de la tata. Până la vârsta respectivă mi se inoculase ideea că naşterea mea a stat în calea împlinirii lui, în calea atingerii unor ţeluri mai înalte, şi totul pentru că a trebuit să mă crească fără pic de ajutor.

Apelează la un prieten care ne duce la spitalul “Grigore Alexandrescu”. Spre surprinderea lui, e fractură de tibie. Bullyingul continuă şi la camera de gardă. De fiecare dată când apare cineva, sunt etichetată drept “gâscă”, “caz de targă” şi cum n-am luat nimic din gena lui de sportiv. Mesaj recepţionat: îi e ruşine cu mine, nu sunt conformă cu aşteptările lui, l-am dezamăgit pe tata.

Dreptatea piciorului stâng. Mă cuprinde FURIA, o furie care încă arde 27 ani mai târziu. O furie ce se activează ori de câte ori întâlnesc un alt copil stângaci nedreptăţit. Nu de puţine ori îmi făceam apariţia în situaţii dificile sau neechitabile fluturându-mi capa de justiţiar: “Alina to the rescue!”. Nu voiam decât să îmi salvez copilul interior pe care îl proiectam în orice victimă a nedreptăţii. Doar că nu striga nimeni “Ajutor!”. Iar salvatorul lua puterea victimei. Această furie semnala sfârşitul copilăriei mele.

Până în acel moment, fusesem un copil spiritual ce credea cu toată tăria în Dumnezeu. Dumnezeu despre care învăţasem de la o (străină) profesoară de religie, şi nu de la părinţi. Până în acel moment, îmi divinizasem tatăl. Cuvântul lui era litera de lege. El mă purta peste tot în coşul bicicletei lui. El era cel care-mi cumpăra mereu ceva dulce. El m-a făcut să iubesc poezia şi simbolurile. El îmi cânta la chitară (chiar dacă foarte rar) melodia lui Ducu Bertzi “M-am îndrăgostit numai de ea”. El era părintele meu de suflet. Însă acel moment de justiţie divină s-a simţit ca o înaltă trădare. Pentru că preţul ca mama să afle adevărul despre propria trădare a fost plătit de către copilul Alina.

Trădare, trădare, de trei ori trădare! În primul rând, fusesem trădată de către tatăl meu de pe Pământ care minţise şi înşelase şi al cărui scop era acela de a mă proteja, nu de a arunca jurăminte deşarte care să mă pună în pericol; apoi trădată de către Dumnezeu Tatăl care mă sacrificase pe mine, cel nevinovat, pentru a-l smeri pe tata; şi implicit, la nivel inconştient, mă simţeam trădată de către toată partea bărbătească ce se găsea între aceste două capete de interval [tatăl, Dumnezeu Tatăl). În cine aveam să mă mai încred vreodată?

Vindecarea ologului.  Apare doctorul de gardă. Un bărbat frumos ce a văzut dincolo de copilul îmbrăcat modest însoţit de un adult care, la ora 9 dimineaţa, duhnea a damf dulceag de alcool. A încercat să mă facă să zâmbesc. Aveam să ţin ghipsul ăla o lună de zile şi el a decis să îmi clădească spiritul deja frânt de vorbele tatei. Un fir de aţă ce a ţesut şi a susţinut întreaga mea încredere în bărbaţi. Un simbol de masculinitate sănătoasă.

Prima constelaţie a venit ca o reconfirmare a ceva ce ştiam de când eram copil: există o lume de dincolo şi e aici. Mă uitam în jurul meu şi ştiam că nu o să mai fiu niciodată la fel. Din acel moment căutările mele interioare s-au intensificat: simţeam o presiune legată de timp, o presiune internă de a citi, de a învăţa şi de a experimenta mai mult.

A urmat un maraton de căutări prin terapie tradiţională, terapie prin artă, terapie somatică (inclusiv TRE), exerciţii Wim Hof, yoga, meditaţii zilnice etc. M-am înscris la o formare în psihoterapie integrativă, am fost sa-l văd pe Dispenza în Barcelona, iar de anul trecut mi-am luat un an sabatic. Căutările mele m-au adus în lumea astrologiei şi uite aşa, m-am transformat în călător al timpului. Fractura mea de tibie se regăsea în harta mea natală. Fusese scris în stele: o cruce cosmică cardinală al cărei scop aveam să-l pricep târziu în viaţă, în cea din urmă constelaţie la care am participat.

La fel de rodnic mi s-a părut un cadru de psihosomatică de acum câteva luni, în care, într-o mişcare browniană, mergând pe rând pe vârfuri, pe călcâie, schiopătând de piciorul drept, şchiopătând de piciorul stâng, în mers normal, al piticului sau al uriaşului, ni s-a indicat să ne conectăm cu corpul. Concomitent, trebuia să reţinem ce persoană ne vine instinctiv in minte, cu ce moment asociem acest tip de mers şi bineînţeles, emoţia din spatele acestui eveniment. Am aflat ca tata (piciorul meu drept) şi soţul meu (piciorul meu stâng) sunt persoanele care mi-au oferit cele mai multe resurse şi în eventualitatea pierderii vreunuia dintre ei doi, mi-ar fi extrem de greu. Ce ironie că fix tata (piciorul drept) e responsabil pentru fractura piciorului meu stâng (şi implicit, pentru neîncrederea mea în partea bărbătească)!

Şi deşi am refuzat iniţial să mă gândesc ce s-ar întâmpla dacă aş rămâne fără tata şi fără soţ, mi-am amintit de vindecarea ologului din Carpenaum. Un bărbat paralizat e adus de către prietenii săi la Iisus pentru a fi vindecat. Din cauza mulţimii ce înconjoară casa, cei 4 prieteni sparg şi coboară ologul cu tot cu pat prin acoperiş. Văzând credinţa lor, Iisus îl vindecă, spunându-i ologului să se ridice, să-şi ia patul şi să meargă acasă.

Acolo unde picioarele mele nu mă pot purta, mă încred că mă vor purta picioarele şi credinţa celorlalţi. Viaţa mă va purta. Şi viceversa. Mă întreb eu oare al cui picior stâng/drept sunt?

Nu, nu ne naştem toţi la aceeaşi vârstă. Ne naştem unii pentru alţii.