Entropie. Anul trecut, am citit cartea Laurei Mersini-Houghton “Înainte de Big Bang – Originea Universului şi ce se afla dincolo de el”. Aşa am aflat ca în 1970, matematicianul şi fizicianul britanic Roger Penrose a estimat probabilitatea ca Universul nostru să fi luat naştere în mod spontan ca fiind de 1 la un googleplex (10^10^123). Practic, a concluzionat că şansele ca lumea noastră să se fi format dintr-un “Big Bang” erau aproape de 0.

Calculele şi concluziile lui Penrose se bazau pe descoperirile austriacului Ludwig Boltzmann din secolul XIX-lea privind legătura dintre probabilitatea ca un eveniment să se producă şi conceptul de entropie.

Entropia cuantifică dezordinea: cu cât un sistem/Univers are mai multe elemente, cu atât creşte entropia/dezordinea. Astfel, pentru a creşte probabilitatea de a-şi începe existenţa, Universul nostru ar fi trebuit să debuteze de la o stare extrem de ordonată, cu o entropie foarte joasă, cu puţine elemente. O altă descoperire a fost că în raport cu timpul, entropia nu poate decât să crească. Cercetătorii spun că săgeata timpului face ca lucrurile să meargă în direcţia dezordinii, a expansiunii, în faţă si niciodată înapoi. Aceste noţiuni reprezentau pură informaţie până la ultimele două sesiuni de terapie prin artă.

Saturn. Întâmplător sau prin sincronicitate, în prima sesiune de art therapy, am fost rugată să mă conectez cu stările de nelinişte şi de furie pe care le-am simţit în săptămâna anterioară, stări ce veneau la pachet cu senzaţia de nod sau ghem în gat.  După ce m-am conectat cu acea stare, am fost rugată să o desenez. Iar apoi, am fost rugată să identific elementele cunoscute şi să scriu în dreptul fiecăruia ce reprezintă acel simbol pentru mine.

Am desenat un cerc, închis prin două linii suprapuse imperfect. Am asociat cercul cu Divinitatea, cu dualitatea. Suprapunerea imperfectă a celor două linii le-am tradus mai târziu cu naşterea primului om (din Divinitate). Ce proiecţie! Apoi, am desenat un X în interiorul cercului şi am specificat în dreptul lui ca îl asociez cu respingerea, cu a fi diferit sau outsider. De asemenea, l-am asociat cu o cruce, menţionând că tot ceea ce experimentăm pe orizontală trebuie eliberat pe verticală. M-am gândit la noţiuni de cartografiere, cum X-ul pe o harta reprezintă “am fost acolo”. M-am gândit la orice mai puţin la simbolul înmulţirii. Pentru că sabotorul din mine nu înmulţeste, ci adună. Pic cu pic cu pic, cu ţârâita, mâine, dincolo, în loc de mult, acum, aici, uşor. Am desenat apoi un alt X în afara cercului, în partea dreaptă de sus  si am scris “Nu e suficient” si “Destul”. Am fost rugată să desenez, însă o parte din mine a ales să scrie. Mi s-a spus ca m-am dus în zona mea de confort. Contrar celor spuse, eu am simţit ca m-am dus în zona mea de intuiţie. Nu pentru că nu există un sâmbure de adevăr în uşurinţa cu care mă duc în lumea cuvintelor, ci pentru că rareori îmi dau voie să fiu în zona de confort.

În ce lume în afara de a mea “destul” şi “nu e suficient” coexistă? Atunci mi-a străfulgerat în minte înotul meduzei. Meduza este cea mai eficientă înotătoare care se deplasează împotriva curenţilor oceanelor. Înotul ei prin pulsaţii e similar unui dans, acesta fiind o suită de contracţii (“nu e suficient”) şi relaxări (“destul”) ale propriului corp. Ce e important de menţionat aici e că meduza nu ar reuşi niciodată să avanseze fără abilitatea ei de a se contracta. Forţa de împingere creşte datorită contracţiei.  Prinde viteza contractându-se. Expansiunea vine din contracţie, din tensiunea interioară, din “nu e suficient”.

Ştiam deja ce ascunde furia mea. Ascundea multă tristeţe. Iar resursa cu care îi făceam faţă era creativitatea.

Eram atât de prinsă în toate aceste detalii, că nici nu mi-am dat seama cu ce se asemănă desenul meu în ansamblu. Desenasem o planetă. Şi nu orice planetă, îl desenasem pe Saturn. Da, încă dinainte de a mă decide să îmi iau un an sabatic, îl desenasem, cu tot cu inele, pe procurorul zodiacului, planeta înţelepciunii şi a responsabilităţii, simbol al tatălui, dar si al karmei. În mitologia greacă, Saturn e identificat cu Cronos, zeul timpului şi al agriculturii. Iar termenul de „sabatic” – ultimul an din ciclul agricol de 7 ani în care terenurile sunt lăsate nelucrate, implicit oamenii îşi iau acest an de odihnă – e strâns legat de Saturn, proclamat şi zeul evreilor. Coincidenţă? Sincronicitate?

Chiralina. Am prins apusul echinocţiului de primăvară în maşină. Ne ducem în vizită la prietena mea cea mai bună, care împlineşte 36 ani. Ar fi fost prilej de sărbătoare, dacă nu şi-ar fi îngropat tatăl în aceeaşi săptămână. Şi-a pierdut mama la prima întoarcere a nodurilor şi tatăl la cea de-a doua, iar prietenia noastră a supravieţuit ambelor momente. Mă gândesc la moarte şi la părţile din noi care mor odată cu cei dragi. Apoi mă gândesc la tata şi la pactul pe care probabil l-am făcut înainte de a ne întoarce aici: “Eu o să te fac să suferi ca tu să înveţi să te iubeşti. Şi apoi eu o să uit cine sunt ca tu să îţi aminteşti cine eşti.” Acest ultim gând mă umple de recunoştinţă pentru clipa prezentă, pentru culorile cercului, pentru muzica bună din surdină şi pentru băieţii mei care râd cu gura până la urechi. Zâmbesc şi eu.  

Un gând răzleţ aprinde un dialog cu sinele: Chiralina. Cum adică, Chiralina? Chira Chiralina? Pentru ca tata e Codin? Ce Dumnezeul lui Panait Istrati înseamnă asta? Râd în sinea mea.

Nimeni, nimic. Trec câteva zeci de secunde. Aaaa, gata, gata, de la Chiron, vindecătorul rănit? Chiron + Alina? Adica fix Chironul meu in Rac? Hmm, interesant!

Nu degeaba zice Eckhart Tolle ca liniştea vorbeşte. 5 minute mai târziu: Doamne, am înteles, în sfârşit! Chiron e simbolul celei mai profunde răni! Dreptatea piciorului stâng! Ne leagă rana la picior. Câtă profunzime!

Chiron se naşte centaur (jumătate om, jumătate cal) şi atât mama, nimfa Phylira, cât şi tatăl lui, nimeni altul decât Saturn/Cronos, îl resping şi îl abandonează. Chiron e crescut de Apollo si e iniţiat în arta muzicii, a vindecării şi a astrologiei. Acesta e rănit accidental de o săgeata otrăvitoare la unul dintre picioare. Deşi putea vindeca rănile celorlalţi, rana sa nu se închide niciodată. Chiar şi Rumi îl elogiază în versurile sale:  

Your doctor must have a broken leg to doctor.
Your defects are the ways that glory gets manifested.
Whoever sees clearly what’s diseased in himself
Begins to gallop on the Way
Don’t turn your head. Keep looking at the bandaged place.
That’s where the light enters you.”

Ordine. Un mesaj divin nu vine niciodată singur. Trimite mai multe indicii pentru a se asigura că ai înţeles, chiar dacă ştie că îţi trebuie timp pentru a putea înţelege pe deplin. La cursul de tipare, cu câteva săptămâni înainte, aflasem ca am un picior lipsă în Taur. Dacă iau în considerare şi gradele, as zice că e mai degrabă un picior lipsă în (cen)Taur. Iar cu o seară înainte de ultima constelaţie, găsesc o altă piesă de puzzle în cartea Minervei, “Astrologie medicală 2”: Chironul meu natal e conjunct cu steaua fixă Alhena (cuvânt de origine araba al-Han’āh, fonetic Alhina), o stea corelată cu expresia artistică, dar şi cu rănile de la picioare(!!!).

A doua zi, mi-am pus intenţie să-mi joc crucea cardinală (din care făcea parte si Chiron). Era ultima constelaţie jucată în ziua aia şi am realizat că am primit ce mi-am dorit abia când a intrat rana personificată în scenă. Fusesem aleasă să joc masculul alfa (Marte, simbol al copilul meu interior, al impulsului de moment, al creativităţii, al curajului, dar şi al furiei), o colegă ce purta aceleaşi două prenume a reprezentat acea tipologie de partener dispus să facă orice pentru relaţie, dar de care nimeni nu e atras (“băiatul ala bun” pe care eu l-am asociat cu Soarele meu). O altă colegă a fost aleasă să joace rolul partenerului ideal (Neptun). Iar doamna care a interpretat rana (Chiron cu înţelepciunea lui) a apărut în scenă aproape întâmplător. Doar că eu nu mai cred în întâmplare. Nu o să dau detalii din ceea ce s-a jucat acolo, ci doar o frântură în care protagonista i-a spus rănii: “Nu vreau să fac rana să dispară, ci să o fac parte din mine”. A înţeles Alina. A fost scris în stele: Chiralina.

Aşadar, eu sunt dintotdeauna o constelaţie întreagă…în care tristeţea şi creativitatea coexistă. Dansul meduzei mele interioare e ghidat de tristeţe şi creativitate. Dincolo de tristeţea învăţată, stă creativitatea nativă. Şi cum altfel aş fi putut să-mi amintesc cine sunt fără să uit ceea ce am învăţat?

Esenţialul este, într-adevăr, de nevăzut ochilor: până să fie înţeleasă, ordinea e percepută ca haos. Până la desăvârşire, Ordinea e văzută ca Entropie.