Doliul Aniversar (II)

Numitorul comun şi efectul observatorului. Una dintre greşelile frecvente este cea prin care limba este confundată cu limbajul. Limbajul este capacitatea umană universală de a comunica printr-un anumit sistem de semne, pe când limba este un sistem istoric de semne lingvistice utilizat de o comunitate specifică pentru a comunica. Astrologia le reduce pe amândouă la acelaşi numitor. Astrologia este cel mai vechi limbaj arhetipal, însă pe lângă această latură simbolică fundamentală, interpretările acesteia funcţionează cu o precizie matematică. Prin urmare, la studierea unei noi teme, întotdeauna trebuie găsit numitorul comun. Iar uneori, numitorul comun stă ascuns în etimologia sau în definiţia conceptelor studiate. Alteori în energia arhetipală. Astrele ne scriu poveştile ce sunt direct proporţionale cu karma integrată sau cu nivelul de conştientizare şi, de aceea, pare contraintuitiv să cauţi sensul existenţial şi în sensul semantic al cuvintelor. Dar pentru că nu există sacru fără profan şi nici profan fără de sacru, macro-povestea se scrie întotdeauna prin micro-semnificaţii.

Esenţialul este de nevăzut ochilor, mai ales pentru observator. În fizica cuantică, observatorul nu este un simplu spectator pasiv, ci un factor care influențează realitatea măsurată. Observatorul afectează experimentul prin simpla privire. Astfel, cel care observă fenomenul devine el însuşi parte din ecuaţie. În psihologie, una dintre metodele calitative des folosite este focus grupul în care experimentatorul şi cei selectaţi dezbat împreună o temă, cercetătorul devenind totodată şi observator participant. În astrologie, oamenii sunt simbolizaţi atât prin hărţile lor, cât şi prin planete. Dacă tensiunea, armonia sau dinamica ce se activează între planete formează un aspect, interacţiunea dintre hărţile mai multor persoane creează un sistem, o constelaţie. Pentru cei care cred în sincronicităţi, eu am fost un nod în această reţea invizibilă, iar pentru cei care preferă ideea de energie arhetipală, am fost atât conectorul, cât şi martor al acestui pattern. În cazul meu, mi-a fost atrasă atenţia de către ceilalţi pentru a lega punctele din viaţa mea. Iar când apar situaţii ce aparţin aceluiaşi tipar fără ca tu să le cauţi activ, înseamnă că Universul are un mesaj şi pentru tine.

De când mă ştiu, oamenii, mai ales străinii, s-au simţit confortabil să plângă în prezenţa mea. Câteodată nu scoteam nici măcar un cuvânt, iar aceştia îmi mărturiseau lucruri intime, lucruri pe care nu le-au împărtăşit niciodată cu nimeni. Treptat, am trecut de la “e ceva în neregulă cu mine de îi fac pe oamenii ăştia să plângă” la “poate sunt o oglindă bună pentru ceilalţi” şi în cele din urmă, la “uite lacrimile pe care încă refuz să le vărs!”.

Răchita a fost cea dintâi care m-a întrebat “Oare de ce au venit toate astea către tine?”. Dar adevărul era că lucrurile nu veneau către mine, ele izvorau direct dinăuntrul meu. Mi se arăta propriul doliu, un doliu în care societatea nu crede sau pe care nu îl acceptă ce poartă numele de disenfranchised grief (doliul nerecunoscut social). În 2022, tatăl meu, care avea pe atunci doar 59 ani, a fost diagnosticat cu Alzheimer. Diagnosticul a fost o lovitură în moalele capului, atât pentru mine, cât şi pentru mama mea. Până atunci, amândouă ne obişnuiserăm cu ideea că va muri, dar niciuna dintre noi nu şi-a închipuit că aşa va arăta moartea lui. Ca o moarte ce precede moartea. Pentru că, oricât am vrea noi să îndulcim acest diagnostic, moartea minţii e moarte. Tata e aici fizic, dar psihic şi emotional, el a plecat demult. Diagnosticele cu boli terminale sau neurodegenerative, în care eşti practic martorul dezintegrării unei fiinţe dragi, sunt poate mai greu de dus decât o moarte normală. La moarte, ai parte de o înmormântare, de ritualuri, de susţinerea (chiar dacă e pe termen scurt) şi condoleanţele celorlalţi. Moartea fizică aparţine concretului, iar Alzheimerul e o moarte neptuniană, o pierdere continuă, o moarte în aşteptare, care trăieşte în proiecţie şi în imaginaţia noastră. Concretul e o ancoră ce spune clar “este ceea ce este”, imaginaţia e un gând ruminativ…“nu ştim ce va fi”. Iar cea mai mare suferinţă e cea care se naşte din imaginaţie, nu din lucrurile concrete.

Trăim într-o societate care în loc să stea cu propria durere sau cu a celorlalţi, alege să fugă, să amorţească, să uite. Lacrimile sunt văzute ca un semn de slăbiciune. Nu ne învaţă nimeni să stăm cu propria durere până când viaţa ne forţează să stăm cu durerea celorlalţi. Toate aceste poveşti despre pierdere au fost un megafon prin care sufletul meu îmi striga: „Uită-te aici! Asta simt şi eu! Cine spune că nu poţi plânge un tată care încă respiră? Am nevoie să plâng şi eu această pierdere!” Şi cine ne putea face să înţelegem mai bine aceste cazuri în care copiii îşi pierd părinţii de ziua lor de naştere, decât cineva care împacă acest paradox, la limita dintre viaţă şi moarte? Cine să ne înveţe să ne iubim mai mult viaţa decât un mort viu?

Moartea care contribuie vieţii. Tatăl meu s-a născut în luna iulie a anului 1964. Înţeleg că bunicii i s-a rupt apa în jurul orei 11, când se afla la seceriş, iar conform poveştilor fraţilor lui mai mari (tata fiind mezinul familiei), tata a venit pe lume în jurul orei 12 sau puţin peste ora 12. Secerişul, care are loc doar în luna lui cuptor, abundă de simboluri şi tradiţii, fiind o activitate care se face în sânul comunităţii (vecinii se ajutau reciproc să secere spicele de grâu de pe pământurile lor). Femeile cântau la unison, iar bărbaţii spuneau glume şi poveşti. Acest cadru evocă energia Soarelui lui (simbolul tatălui, al esenţei, al energiei şi luminii pe care o aducem în lume) în Rac (simbol al memoriei, al hranei, al tradiţiei, al familiei, comunităţii şi nevoilor emoţionale). S-a născut pe câmp, în mijlocul comunităţii, iar cordonul ombilical i-a fost tăiat cu secera! Pământul şi cerul prevesteau încă de pe atunci pierderea şi doliul asociat cu memoria şi trecutul familial, Soarele lui în Rac aflându-se la ora naşterii la gradul 22!! (La momentul în care s-a îmbolnăvit, axa de destin din tranzit, care se afla la grad 22, îi traversa Juno şi Neptunul natal Rx în Scorpion care face opoziţia cu Jupiter în Taur. Am aflat ulterior că făcuse un AVC care a accelerat predispoziţia sa genetică.) Soarele e şi un simbol al luminii ochilor (şi Soarele lui făcea trigon cu Neptun în Scorpion Rx), iar tatăl meu, care conform Human Design s-a născut sub crucea Maya (RAX of the Maya sau vălul iluziei, un văl care ascunde realitatea absolută), a trebuit să fie transportat la cel mai apropiat spital pentru că a fost unul dintre acei copii care s-a născut cu ochii lipiţi. Se născuse cu capacitatea de a vedea, dar din cauza unei condiţii rar întâlnite, pleoapele lui erau lipite. Aceasta este poate cea mai frumoasă metaforă pe care ne-a oferit-o Universul. A venit pe lume cu vălul pus.

Dacă ar fi ales să vadă dincolo şi să stea cu rana sa, cu Chironul Rx din Peşti şi nu ar fi amorţit-o cu Neptun Rx în Scorpion, poate şi-ar fi luat drepturile şi partea lui de moştenire (Jupiter în Taur C8) şi ar fi învăţat să zboare liber cu ajutorul acestor planete (Soare, Chiron, Neptun şi Jupiter) care formează un zmeu pe zodii feminine. Trigonul aduce o energie armonioasă, dar pe care, de multe ori o considerăm o banalitate sau pe care o tratăm cu indiferenţă. Poate de aceea, trigoanele, aspectele armonioase, din harta lui tata s-au transformat în cuadraturi în harta mea. Pulsiunile armonioase (şi talentul irosit) corelate cu Marele triunghi de apă, ignorate de către tata s-au transformat în presiune, în aspecte tensionate în harta mea, Universul asigurându-se, astfel, ca următoarea generaţie să asculte chemarea. Iar opoziţia Neptun în Scorpion – Jupiter în Taur s-a reportat în harta mea ca axa zodiilor interceptate. Ce nu a integrat tata, trebuie să integrez eu. 

La fel se întâmplă şi cu Răchita, acelaşi trigon din harta tatălui ei a devenit opoziţie în harta ei. De asemenea, bunica ei are acelaşi Chiron în Rac Rx precum Răchita, iar acesta face atât o cuadratură cu Saturn în Berbec, cât şi un trigon cu Jupiter în Peşti (Neptun fiind Rx în Fecioară, unde se afla şi Cupidon Rx aflat în opoziţie cu Jupiter în Peşti). În harta Răchitei, cuadratura Chiron Rx – Saturn a devenit opoziţie Chiron – Saturn (tensiunea s-a modificat de la o generaţie la alta). La fel s-a întâmplat cu Antaresul mamei Salciei de pe Nodul Nord, care s-a transformat în harta Salciei ca o probă de destin, Antares aflându-se pe Venusul ei natal care taie axa de destin. La fel cum mama şi fratele Salciei de mama, au acelaşi Vindemiatrix pe Lună. La fel cum axa Pinului de destin (Fecioară-Peşti) e axa inversă a mamei sale, a bunicii materne, dar şi a bunicii paterne (au toate axa de destin Peşti-Fecioară).

Acum, când scriu toate astea, înţeleg că acolo, în suferinţa de care fug şi cu care îmi vine greu să stau, acolo e izvorul bucuriei. Mă şi văd cu tata dincolo de timp şi spaţiu plănuindu-ne următoarea viaţă şi făcând un pact: “Eu o să uit ca tu să-ti aminteşti cine eşti. Eu o să dorm tot mai mult, ca tu să te trezeşti. Eu o să mor ca tu să înveţi să trăieşti şi să-ţi sărbătoreşti viaţa din plin. Tu o să poţi explica cel mai bine de ce uitarea şi amintirea, viaţa şi moartea se întrepătrund pe tot parcursul vieţii. Tu o să înţelegi cel mai bine de ce moartea contribuie vieţii.” Apropo de micro-semnificaţii, cuvântul “comemorare” (acel ritual prin care ne onorăm morţii) înseamnă mot-a-mot “să ne amintim împreună”. Moartea trebuie să fie amintită împreună. Trebuie să fie onorată ca parte din proces, iar moartea trebuie să clădească viaţa. Cea mai bună pomană pe care o poţi face la comemorarea celui decedat, e ca moartea lui să nu fi fost în zadar. Ca moartea lui să conteze şi să contribuie vieţii tale. Ca moştenirea lui (felul cum a trăit, cum a iubit) să conteze pentru rădăcinile sale.

Conform modelului lui Plutchik, doliul este nivelul cel mai intens al tristeţii, care este o emoţie de bază. La polul opus al tristeţii se află bucuria, iar împreună formează axa resurselor. Stimulul doliului este pierderea, iar când pierderea te loveşte de ziua ta, iluziile se risipesc instantaneu. Durerea te dezbracă de tot ce este superficial şi te împinge să te întorci la esenţă. Paradoxul axei resurselor constă în faptul că în orice pierdere există un câştig. Funcţia de reintegrare a doliului nu înseamnă doar suferință oarbă, ea este un reset obligatoriu al hărţii tale interioare. Transcenderea doliului nu înseamnă să uiţi de durere, ci că înţelegi darul acelei prezenţe. Iar recunoştinţa pentru acea prezenţă devine combustibil pentru a face tot ce ţi-ai dorit dintotdeauna să faci, pentru a împlini acea misiune pe care o tot amâni, pentru a transforma timpul rămas în cel mai înalt act de curaj şi de iubire.

Anul acesta, la Psihologia Mediului, am învăţat despre doliul ecologic (suferinţa profundă şi tristeţea resimţită când vezi efectele schimbărilor climatice şi distrugerea mediului pe care îl iubeşti) şi am aflat că există o mare diferenţă între o atitudine pro-mediu şi un comportament pro-mediu. Atitudinea pro-mediu e un mindset, e o proiecţie ce te ţine în zona de confort, comportamentul e un act, o implicare reală în activităţi pro-mediu. Doliul ecologic, la fel ca orice altă formă de doliu, te mobilizează. Mută accentul de la tristeţe sau de la o atitudine declarativă de genul „îmi pasă de mediu” la un comportament concret, la o acţiune suverană de tipul „mă duc să plantez copaci”. Oare nu despre asta e şi mitul Păsării Phoenix? Doliul devine motor, iar energia lui e redirecţionată în a crea viaţă nouă, în a cultiva, în a repara şi a lăsa ceva trainic în urmă. Astfel, legea conservării energiei nu rămâne doar o ecuaţie din fizică, ci devine însăşi legea fundamentală a transformării noastre. Pentru că, în esenţă, „nimic nu se pierde, nimic nu se câştigă, totul se transformă”.

Lasă un răspuns